Sigurătate asumată

"Se cunoaşte calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta" - F. Nietzsche



Mult, foarte mult timp nu am suportat singurătatea. Nu înţelegeam atunci de ce, de fiecare dată când rămâneam singură, mă panicam cumva, parcă nu aveam linişte, nu aveam stare, cum se spune. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg ce se întâmpla de fapt cu mine, să-mi admit temerea de propria persoană, s-o disec, s-o înţeleg şi să mă vindec de ea. Îmi era teamă să fiu doar eu cu mine fiindcă nu reuşisem să-mi accept pe deplin identitatea sexuală şi emoţională. Ştiu, sună ca un clişeu, poate şi este unul. Dar numai cine a trăit asta înţelege. Cât despre părerile mai mult sau mai puţin avizate, mai mult sau mai puţin răutăcioase, vă spun de pe acum, nu dau doi bani pe ele. E atât de uşor să-i critici pe alţii, atât de greu să-ţi faci autocritica şi să iei măsurile ce se impun!
În ceea ce mă priveşte, procesul de acceptare a fost lung. Poate şi pentru că nu aveam toate elementele care mi-ar fi trebuit, poate, pur şi simplu, mi-a lipsit curajul de a fi altfel, chiar dacă ştiam că, aşa, aş fi de fapt eu însămi. Cred că, pur şi simplu, a fost nevoie să ating o anumită limită, una din mine, pentru a reuşi să mă desprind de trecut. Odată ce m-am convins cine sunt, nu m-am mai temut de singurătate. Discuţiile cu mine însămi au devenit sincere şi, din momentul acela, m-am bucurat de faptul că, în sfârşit, mă iubeam pe mine. Puteam să las şi pe altcineva înăuntru, cu adevărat. Şi am şi făcut-o, deşi mi-a fost teamă. Am făcut-o nu pentru a nu fi singură, aşa cum se întâmpla în trecut, ci pentru a fi completă. Chiar şi atunci când, întâmplător, din motive externe, sunt singură, liniştea nu mă mai sperie. Pentru că acum, când îmi aud glasul interior, nu mă mai tem de el. Îl cunosc, îl recunosc, îl iubesc. La fel de mult cât o iubesc pe ea. Şi, sincer, ştiu că iubindu-mă pe mine pot dărui mai mult decât am făcut-o vreodată înainte. Totul.