Ieri, când mă întorceam acasă, m-a lovit o frunză. S-a desprins dintr-un copac pe sub care treceam, mi-a atins în trecere vârful nasului şi a rămas aninată în mărgelele lungi, grele, pe care le purtam. Şi, în momentul acela, când am văzut-o, mică, galbenă, zbătându-se neputincioasă în vântul după-amiezii, am ştiut că a venit toamna. Fetele în fustiţe şi sandale care treceau pe lângă mine, bucurându-se încă de soarele unui septembrie blând, n-o aflaseră încă. Dar azi de dimineaţă, când se adunaseră ciorchini prin staţiile de autobuz, ca să ajungă la şcoală, o ştiau. Şi mi-am amintit alte dimineţi, de demult, cu guleraşe mult prea apretate şi cu flori - garoafe toate - împachetate în hârtie albă. Şi cu zâmbete, multe zâmbete, pe care ieri nu le-am prea văzut.
So sweet. Si te gandesti ca (suna macabru dar nu asta e intentia) frunzulita aceea era moarta si cu toate acestea imaginea ei te duce cu gandul la orice mai putin la starea ei. Ba dimpotriva.
RăspundețiȘtergere@ Bogdan - Pai si carnita e moarta, cand o mancam si pentru asta n-am renuntat la friptura :) Eu, cel putin! :)
RăspundețiȘtergere:) Daca o tinem tot asa o sa ajungem la: Cele mai frumoase lucruri in viata sunt moarte. :))
RăspundețiȘtergere@ Bogdan - :)) ah, nu... cele mai frumoase chestii sunt vii :)
RăspundețiȘtergere