Iarna lor și iarna noastră

Azi, printre blocuri, pe o cărare îngustă, de-abia ghicită pe zăpadă, un puști blond, cu obrajii roșii și ochelari rotunzi a la Harry Potter, declama, entuziasmat, spulberând cu vârful bocancului zăpada proaspătă: Vreau să fie iarnă mereu, mereu! Și zăpadă multă, să facem cazemate!. Din spate, mama, care căra cu greu și vreo două sacoșe, și ghiozdanul copilului, îl împingea, supărată: Mergi mai repede și nu mai vorbi, ai să răcești! Și socotea probabil în minte cât ar fi costat-o medicamentele și îi înfunda mai bine puștiului căciula pe urechi. 

M-am trezit dându-i dreptate mamei și am zâmbit amar. Oare de când m-a transformat iarna în adult? Până mai ieri mă bucuram copilărește de toate ninsorile și îmi doream, ca puștiul de pe cărare, să nu se mai termine niciodată. Iarna asta cu coduri și blocaje să mă fi îmbătrânit brusc?... Încă mai sper că nu. Asta pentru că mie chiar îmi place iarna lor, a copiilor, iarna cu săniuș și cu chițăială la bulgări, în zăpadă, iarna cu plimbări cu sania trasă de cai și cu țuică fiartă. Iarna aceea din cărțile poștale. Iarna din copilăria mea.