Oare cine-i scria discursurile lui Ceauşescu?

Dimineaţă. Mult prea dimineaţă, după mult prea puţine ore de somn. Ciulesc urechea la radioul care a cântat de nebun toată noaptea - mai nou, insomniile mele se tratează cu muzică - şi mi se pare că nu aud bine: Ceauşescu. Mi se zburleşte carnea pe mine instantaneu - nu fac parte din categoria iertătoare decât rarisim, iar de uitat, nu am să uit vreodată anii mei de conştiinţă socială de dinainte de '89 - mă trezesc definitiv şi fără drept de apel, caut buimacă telecomanda şi dau mai tare radioul, să aud ce naiba se petrece de zbiară dictatorul mort. Şi m-am dumirit: cei de la Radiodifuziune rememorau momentul în care România s-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS, în timpul evenimentelor ulterior cunoscute drept "Primăvara de la Praga". Întrucât la vremea respectivă nu eram nici în stadiu de proiect, curiozitatea mi-a învins reacţia organică de dezgust şi am ascultat extrem de atent fragmentul de discurs al lui Ceauşescu. Lăsând la o parte unele imperfecţiuni de pronunţie, ba chiar ignorând glasul dictatorului, am constatat cu uimire că discursul acela, prin care România condamna intervenţia armată în treburile unui stat suveran, era nu doar foarte curajos, aşa cum s-a considerat, la momentul respectiv, mai ales în mediile occidentale, ci şi impecabil alcătuit. Nu ştiu cine-i scria discursurile şefului de stat Ceauşescu, dar, din ce am auzit azi dimineaţă, atunci, în august '68, persoana cu pricina era cu siguranţă dată naibii. Mişto discurs, scribii de PR din ziua de azi ar putea să ia lecţii. Şi, deşi n-am nici urmă de nostalgii comuniste sau pro-ceauşiste, să mor io dacă n-ar fi cazul să ia lecţii şi majoritatea liderilor politici de astăzi, care nu sunt nici măcar în stare să citească aşa cum trebuie discursurile scrise de alţii.

Traduttore tradittore - Și nu ne duce pre noi în ispită...

Astăzi mi s-a lămurit o dilemă veche de tot, referitoare la o chestiune religioasă. Din start fie spus, eu nu prea le am cu religia, din simplul motiv că am încercat să înțeleg ce ar trebui să cred și asta m-a încurcat rău de tot. Cu toate acestea, într-un moment crucial al vieții mele, a trebuit să spun ”Tatăl nostru” și, ca un om conștiincios ce sunt, l-am învățat dinainte. Acolo a intervenit problema: cică ”și nu ne duce pe noi în ispită”. Păi bine, frate, dar nu cumva asta e cam blasfemie, așa? Păi ce, Dumnezeu umblă el cu cioara văpsită și zice că-i pasărea paradisului? Ispitește Domnul pe cineva? Io una, credeam că ăl cu coarne se ocupa cu ispitele, nu? Au trecut mulți ani de-atunci și încă nu mă lămurisem, până când citesc azi o știre cum că Biserica Catolică din Franța a atras atenția că în engleză și în alte limbi textul religios cu pricina a fost tradus prost, fiindcă de fapt originalul spunea, cum e și firesc, ” și nu ne lăsa să cădem pradă ispitei” ceea ce e cu totul altă mâncare de nuanță lingvistică. Acum, sunt foarte curioasă dacă o să schimbe și BOR cărțile de rugăciuni, nu de alta, dar ar ieși un ban bun și de aici.