Papuci de vară cu blană. Vorbesc serios.

Ştiu că anul acesta căldura e ca Fata Mogana, ba vine, ba fuge, dar se pare că în ultima săptămână şi-a intrat serios în drepturi, că au apărut pe stradă hainele de vară. Adică au apărut pe oamenii de pe stradă, înţelegeţi voi ce vreau să spun. Să mă iertaţi că par confuză, dar sunt încă în stare de şoc. Printre modelele verii ăsteia se pare că se situează nişte papuci de stradă, pe numele lor Pafy sau Pufy (variază în funcţie de sursă), care au deasupra blană naturală. Ei, se pare că sunt şi nişte copii ieftine cu blană artificială, dar sincer, dincolo de aspectul ecologic lăudabil, tot oribili sunt şi ăia. 

Aţi auzit bine, papuci de vară cu blană. Pe lângă întrebarea, absolut firească din punctul meu de vedere, de ce dracu' ţi-ai pune blană în picioare vara, se mai naşte una, cel puţin la fel de legitimă. De ce ai vrea să arăţi pe stradă ca în budoar? Pentru că, să mă ierte domnişoarele de modă nouă pentru neştiinţă, eu papuci cu un smoc de blană deasupra n-am văzut decât în dormitoarele de cucoane din alte timpuri, la asorte cu capoatele de satin şi desuurile de mătase. 

Iacătă şi papucii cu pricina, evident, am ales culoarea preferată :))).

Traduttore tradittore - Și nu ne duce pre noi în ispită...

Astăzi mi s-a lămurit o dilemă veche de tot, referitoare la o chestiune religioasă. Din start fie spus, eu nu prea le am cu religia, din simplul motiv că am încercat să înțeleg ce ar trebui să cred și asta m-a încurcat rău de tot. Cu toate acestea, într-un moment crucial al vieții mele, a trebuit să spun ”Tatăl nostru” și, ca un om conștiincios ce sunt, l-am învățat dinainte. Acolo a intervenit problema: cică ”și nu ne duce pe noi în ispită”. Păi bine, frate, dar nu cumva asta e cam blasfemie, așa? Păi ce, Dumnezeu umblă el cu cioara văpsită și zice că-i pasărea paradisului? Ispitește Domnul pe cineva? Io una, credeam că ăl cu coarne se ocupa cu ispitele, nu? Au trecut mulți ani de-atunci și încă nu mă lămurisem, până când citesc azi o știre cum că Biserica Catolică din Franța a atras atenția că în engleză și în alte limbi textul religios cu pricina a fost tradus prost, fiindcă de fapt originalul spunea, cum e și firesc, ” și nu ne lăsa să cădem pradă ispitei” ceea ce e cu totul altă mâncare de nuanță lingvistică. Acum, sunt foarte curioasă dacă o să schimbe și BOR cărțile de rugăciuni, nu de alta, dar ar ieși un ban bun și de aici.

Să râdem (de altele) ca să nu (ne) plângem

Eu, când sunt tristă, râd. Ca să nu plâng. ”Să nu plângi de față cu lumea străină, or să creadă că ești o mâță leșinată”, îmi spunea bunica. S-a cam prins, chiar și acum, după o viață de om, mi se întâmplă rar. Să râdem, deci. 

Categoria dezastre de modă: vineri am văzut, în troleu, două catastrofe. Prima avea cam 60 de ani sau peste, dar asta nu e o scuză. Era îmbrăcată cu fustă maro cu flori bej, cu bluză roz cu niște dungi mai fucsia, avea un taior gri în dungi, poșetă neagră și pe cap o eșarfă maro cu altfel de flori bej. Oroare. Cea de-a doua avea cred sub 30 de ani, ciorapi gri închis lucios, cu model negru (să mor dacă am știut că există așa ceva), fustă gri-verzulie, cu aplicații de flori, bluză neagră și taior gri sare cu piper și cu altfel de model cu flori negre. Bonus, pantofi albi cu baretă pe gleznă șiii, cireașa de pe tort, în păr o bentiță verde cu floare neagră. Ansamblul era uluitor, parol. 

Și, tot din categoria gafe, văd aseară pe Fb poza unei mirese, postată de atelierul care-i făcuse rochia. Drăguță rochia, nimic de zis. Numai că doamna se pozase cu soțul din dotare pe un fundal de munți și văi, lângă un gard onest din lemn. Dar ce și-o fi zis: ”Lasă dragă să vadă lumea că am voal de șase metri”, drept pentru care l-a agățat, artistic, de gard, de ziceai că-l sărrise rapid, ca să șadă la poză, după ce tocmai strânsese vacile ca-n vestul sălbatic. Mirobolant. 

P.S. Mireasa din imagine nu e aia, e alta, care-și vinde rochia pe un site de profil. Dar voalul seamănă:))

Eu nu mă plictisesc niciodată

Nu i-am înţeles pe oamenii care se plictisesc. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată, poate şi pentru că, fiind un om organizat, a cărei plăcere este să planifice chestii - care pe urmă nu ies aproape niciodată conform planului, ci de mii de ori mai faine, dar asta e altă poveste:) - ştiu întotdeauna dinainte ce anume voi face, când, cu cine şi de ce. 

Dincolo de planuri însă, chiar şi în zilele în care timpul liber mă ia prin surprindere, nu mă plâng niciodată că nu am ce face: mereu e măcar o carte pe care n-am apucat s-o termin sau s-o încep - şi mă sperie cele pe care, odată ce le încep, trebuie să le şi termin :), mereu e un disc pe care nu l-am mai ascultat de multă vreme, mereu e o plimbare cu câinele pe care am tot vrut s-o fac şi n-am mai avut timp. 

Şi, dacă nu e vremea de plimbare şi n-am chef nici de îndeletniciri intelectuale, mereu sunt în şifonier haine pe care voiam să le transform, mărgele de reparat, chestii de cusut, rufe de spălat - nu cred că există miros care să-mi placă mai mult decât cel al rufelor proaspăt spălate, aliniate pe frânghie şi în care bate o briză, aşa. Bine, ideal ar fi ca frânghia să fie într-o grădină, dar nu putem avea chiar tot pe lumea asta. 

Mai sunt zile în care îmi aduc aminte de toate ritualurile de frumuseţe pe care le-am mai ignorat din lipsă de timp sau zile în care mi-e dor să gătesc ceva anume sau să inventez un desert nou. Oricum, în general, nu sunt destul de multe zilele libere sau orele libere sau minutele libere pentru a apuca eu să n-am ce face. 

Mie mi se pare că oamenii care se plictisesc sunt cei leneşi sau fără imaginaţie, oamenii care nu-şi sunt niciodată suficienţi lor înşile şi care, de regulă, se plictisesc repede şi de oamenii de lângă ei: sunt, deci, periculoşi. Îi văd şi pe stradă: merg în dorul lelii, abia târându-şi picioarele şi nu fac asta fiindcă sunt cu ochii după case vechi şi frumoase sau după cuiburi de păsări, nu. Sunt plictisiţi încă dinainte de a ajunge unde se duc, iar asta e trist şi pentru ei şi pentru cine îi aşteaptă la capătul drumului. 

Ce nu-mi place în aeroporturi

Mi-e frică să zbor. Deşi îmi place senzaţia desprinderii de pământ (mult mai mult decât cea a aterizării, recunosc), ideea că, atunci când avionul atinge înlţimea optimă, voi avea sub mine 10.000 de metri de gol îmi dă mereu fiori reci pe şira spinării. Cu toate acestea, continui să cred că zborul e poate cea mai de preţ invenţie omenească. Unde mai pui că te duce foarte repede unde ai nevoie. 

Partea proastă e că, până să ajungi să zbori, trebuie să treci prin furcile caudine ale securităţii aeroportului: ai grijă să nu uiţi în bagajul de mână lucruri interzise, precum parfumul preferat, briceagul preferat, chiar şi un banal cleşte de unghii te pot transforma imediat în inamicul public numărul 1, tata teroriştilor internaţionali. Şi dă-i distracţie: scoate cureaua, scoate bijuteriile, scoate încălţările ( mi se pare umilitor să defilezi în ciorapi, uneori după deja câteva ore bune de la ultimul duş, pe o podea insalubră, cu riscul de a răci la ovare şi, eventual, de a le arăta tuturor profilul delicat al degetului tău mare, nu de alta, dar accidente se întâmplă, şosetele se mai rup), treci o dată, tot piuie, nu cumva mai ai mărunţiş în buzunare? N-ai. Aaaa, n-ai scos ceasul, scoate ceasul, tot piuie. Cumva aveţi stimulator cardiac? N-am (şi fie vorba între noi, dacă aveam, v-o luau toate instrumentele razna la dracii pe care-i am deja, nenorociţilor!).

În fine, până la urmă, vine una, te pipăie temeinic peste tot şi pe urmă e ok, poţi trece. După care trebuie să te încalţi din picioare, te agiţi caraghios precum cocostârcul să nu cazi lat pe acolo şi să te faci de poveste, te agiţi să-ţi recuperezi bijuteriile, ceasul, cureaua etc. Când ai ajuns în avion, eşti deja obosit fleaşcă, parcă nici hainele nu-ţi mai stau cum trebuie pe tine.

Asta cu pipăitul, sincer, doar prin Românica am păţit-o, afară are omul de la securitate un instrument bipăitor pe care-l plimbă pe lângă tine, nu e chiar parfum, dar e mai bine decât să ai impresia că mintenaş urmează o scotocire a cavităţilor, mai ceva ca la penitenciar. De ce ar fi ok să te pipăie cineva, femeie sau bărbat, n-am priceput, dar probabil că în capul personalului de la securitate, e ok atâta timp cât pipăitul şi pipăitorul sunt de acelaşi sex. În cazul meu, nu e:)), dar pe cine mai interesează amănunte din astea? Aştept cu interes reacţiile amicilor cititori de sex masculin şi amatori de sex masculini găsiţi în situaţii similare: v-a fost uşor, domnilor?

Veştile proaste vin neinvitate

Aţi observat cum, de cele mai multe ori, veştile proaste vin nechemate? În cea mai proastă zi dintr-un an întreg, exact la final, cînd nu te mai aştepţi la nimic rău - deh, toate relele ţi se întîmplaseră deja - te izbeşte precum acceleratul cea mai rea veste dintre toate. Una atît de rea, încît restul pălesc prin comparaţie şi, brusc, cele primite anterior nici măcar nu mai dor. Sau eşti atît de amorţit de lovitura primită încît nu le mai simţi. Ah, uitam lucrul cel mai important! Cea mai proastă veste dintre toate poate să fie spusă blînd, nu-i musai să strige că e acolo. N-o ratăm niciodată, orice ar fi. Şi chiar dacă ştim că nu se putea altfel, că o dată şi o dată tot trebuia s-o primim, parcă nu reuşim să înţelegem de ce trebuia să fie taman acum, în cea mai proastă zi... Singura consolare, cel puţin în ceea ce mă priveşte, e că, poate, mîine va fi o zi mai bună. Toate veştile proaste ce puteau sosi au venit deja azi. Iar pînă mîine mai e puţin...

Leapşa muzicală de la Ada

1.Who I am? Zero - Sunny days - sunt luminoasă, mi s-a spus :)

2.What was this day like? Rita Pavone - Cuore - o zi plină de dragoste, într-adevăr ...

3.What should I do with my life? Reamon - Supergirl - uau!!!!!!!!!!! mi-aş dori eu :)

4.What are my parents like? Kenny G. - All the Way one for my baby - indeed, they are!

5.What is love? Iulia Mitrea - Se plâng de mine îngerii - hm, dacă aveţi ocazia, ascultaţi-o pe fata asta, o studentă din Braşov, folkistă. Dragostea înseamnă şi lacrimi, aşa-i...

6.What I do in school? Deepcentral - Russian girl - da, mi se zicea des că semăn cu o rusoaică

7.What’s my motto? Natalie - Ooh - hm, onomatopeic :)!

8.What is the first thing I think first time when I wake up? - Kenny G. - Eastside Jam - într-adevăr, aud măturătorii şi mă gândesc: De ce nu trăiesc şi eu în Vest?

9.What is the first thing I think when I see my teachers? - Kenny G. - Havana - hm, acolo i-aş cam trimite pe mulţi dintre ei...

10.What is my life like? - Romica Puceanu - Şatra - ha,ha,ha - ei, nici chiar aşa, dar pe aproape :)!!!


Cam asta-i! Ada, sper să te hlizeşti :)! Eu una, m-am! Merci pentru cadou!