Armura

Câteodată, zâmbetul meu e o armură. Una cu puţin mov, astăzi. În spatele ei, sunt tot eu, puţin cam tristă. Nimic iremediabil însă. Mai ales că am primit telefoane şi cadouri (frumoase, merci, merci) şi am şi oferit.

"Tufănele" - Ştefan Luchian

A mai plecat un poet

A mai plecat un poet
s-a dus să prindă fluturi
pe lângă Bălţi străine
dar ale noastre toate
si-n vorba din vechime
o să se scalde, poate
poetul neuitării de mumă şi de ţară
să soarbă prin toţi porii
albastrul clar de toamnă
să-i toarne vin în cupă
hangiţa cea mai dulce
să-i cânte trubadurii
atâtor generaţii
iertaţi-l sau huliţi-l
iubiţi-l sau urâţi-l
a plecat Poetul
şi omul nu se-ntoarce.



pentru Adrian Păunescu, un om care putea greşi mai puţin, dar un Poet care ar fi putut scrie mai mult...

Colecţionară de zâmbete

Câteodată, un zâmbet care ţi se oferă la momentul potrivit schimbă totul. Simţi cum sufletul îţi creşte ca o pâine bine coaptă, îţi revin culorile în obraji şi ai din nou poftă de viaţă. Chiar şi cea mai tristă zi devine un pic mai bună, dacă îţi zâmbeşte cine trebuie. Eu fac colecţie de zâmbete, iubito. Ale tale sunt nestematele din primul rând.

Vinovata de serviciu

Nu ştiu exact de ce, probabil ceva din personalitatea mea invită la o asemenea  concluzie - deşi, să mă picaţi cu ceară, n-aş şti să spun exact ce - mereu am fost vinovata de serviciu. Se întâmpla ceva rău în clasă, cât eram în şcoala generală, automat profesorii presupuneau că aş fi fost eu de vină. Ei, bine, recunoşteau, puşi în faţa probelor că nu era aşa, că poate nu în mod direct, dar sigur eram, într-un fel, responsabilă. Dacă doi băieţi se băteau şi spărgeau tabla, sigur se bătuseră din cauza mea! Şi, chiar şi în cazurile în care era absolut clar că nu avusesem nicio legătură cu evenimentul, aveam o privire obraznică şi asta era suficient pentru a fi vinovată!

Mai târziu, eram vinovată când încercam să organizez o petrecere sau o ieşire cu prietenii, fiindcă, în mod invariabil, era câte cineva căruia să nu-i placă locul, restaurantul, muzica, atmosfera sau naiba mai ştie ce... Până la urmă, sătulă de reproşuri, am încetat să mă mai ocup de aşa ceva.

N-am scăpat de reproşuri nici de la oamenii care m-au iubit şi pe care i-am iubit. Unii mi-au reproşat că nu am fost suficient de fermă, că nu mi-am impus punctul de vedere atunci când consideram că ei greşesc. Alţii, dimpotrivă, mi-au aruncat în faţă că sunt prea dură, că nu am sentimente, că nu sunt maleabilă şi că, fără îndoială, dacă se creează o situaţie conflictuală, eu sunt vinovată, fiindcă mă inflamez, fiindcă exagerez şi pentru că, la mine, emoţiile sunt ori prea puternice, ori lipsesc cu desăvârşire. Că mă agit când nu ar trebui şi amuţesc atunci când e cazul să-mi susţin punctul de vedere. Şi, în concluzie, că eu sunt vinovată de eşuarea relaţiilor cu pricina. Acum, o parte din vină clar am avut, fiindcă eu cred cu tărie că orice relaţie implică două persoane şi e imposibil, în acest caz, ca numai una să fie responsabilă pentru moartea pasiunii. Dar, dincolo de asta, m-am săturat să fiu doar eu vinovată. M-am săturat ca, în mod automat, când ceva merge rău, toate privirile să fie îndreptate spre mine. Declar în mod oficial că, de azi, nu mai sunt eu vinovată. Am pus "Închis" pe uşă şi plec. Dacă vă cade şifonierul în cap, dacă vă împiedicaţi de prag, dacă vă taie calea pisica neagră şi, în general, dacă astrele nu stau pe cer cum vreţi voi, nu mai daţi vina pe mine. Şi, dacă vă treziţi dimineaţa cu durere de cap, nu aţi băut cu mine, e clar?!

De-a v-aţi ascunselea

Uneori, mă ascund în tine. De mine însămi, de cicatricile acum aproape invizibile care încă mă mai sâcâie. Mă fac mică, mică, într-un colţ, aproape nu mă vezi, doar mă simţi acolo, ca pe o promisiune de sprijin constant. Şi de tandreţe nemăsurată şi de pasiune aprinsă şi de magie. Sunt fermecate clipele cu tine, iubito, şi nu neapărat pentru că am muta norii împreună - deşi, n-am nicio îndoială, am putea s-o facem. Magia noastră nu are secrete scrise în cărţi vechi, cu simboluri ritualice pe coperte. E lumina care vine din noi, colorată şi caldă, străpungând întunericul din jur, făcând să strălucească până şi cea mai mohorâtă zi. Avem nevoie doar de zâmbet, de ardoarea unui sărut şi de răbdarea de a ne asculta una pe cealaltă. Avem nevoie să fim noi însene şi atât.  

Alteori, te ascunzi în mine. De răutatea altora, de nişte dureri mai vechi sau, poate, doar ca să te odihneşti. Îţi pui capul pe umărul meu, cu un oftat, şi îţi simt zâmbetul pe piele, chiar lângă inimă. Şi, chiar atunci, timpul se opreşte în loc, nimic nu mai contează, dincolo de ritmul sincronic al respiraţiei noastre, de parfumul pielii tale şi de textura atât de aparte a părului tău, în care îmi place aşa mult să mă joc. Modul în care mi te potriveşti în braţe e un dar, unul într-o viaţă, dacă ai noroc. Şi eu am. Mai mult noroc decât am crezut vreodată că aş putea avea, eu, campioana ghinioanelor. De fiecare dată când îmi adormi în braţe, acesta este ultimul gând cu care te urmez. La limita conştientului, exact când somnul pune stăpânire pe mintea mea, zâmbesc şi îţi aşez în creştet încă un sărut. Lumea întreagă poate să se prăbuşească. Suntem împreună.

Astăzi sunt superficială

Am obosit să fiu profundă. Astăzi, voi fi superficială. Poate fiindcă e toamnă gri şi mi-e frig până în oase, poate fiindcă mă tot sâcâie o răceală, poate pentru că am început trei cărţi şi nu am terminat niciuna. Visez doar bunătăţi cu scorţişoară, aburinde şi vin fiert şi rummy jucat în bucătărie, la căldurică. Sau filme uşurele, văzute din vârful patului, de sub pături, cu provizia de stafide la îndemână - îmi place să le mănânc pe post de bomboane - şi cu lapte cald, cu cacao, într-o cană din aceea care lasă căldura să treacă în mâinile mele, mereu îngheţate. Mi-e frig şi un pic frică de colţurile camerei, care rămân reci şi întunecate, indiferent câte lămpi aş aprinde, indiferent cât de tare aş deschide caloriferul. Dinăuntru, din locul rezervat pe care-l ai în mine, doar lumina ta mă încălzeşte, iubito. Şi ard toată de dorul tău. Şi mă topesc toată de dragul tău. Şi, da, azi sunt superficială. Fiindcă mi-aş dori, în mod egoist, să fii noapte de noapte lângă mine numai ca să-ţi pot fura căldura, s-o fac a mea. Mi-e dor...

Gustul copilăriei

Deşi nu e tocmai leapşă, postarea Liei şi o discuţie recentă cu o prietenă m-au îndemnat să scriu şi eu despre gusturile, mirosurile, sunetele şi stările copilăriei mele.
Gustul - dulceţei de nuci verzi, al celei de cireşe amare şi al celei de petale de trandafir :)
Mirosul - cojii de portocală şi lămâie, rasă şi pusă cu zahăr, la borcan, pe care o punea mama în toate prăjiturile:)
Sunetul - muzica cea mai bună a anilor '70 şi '80, pe care o ascultam la magnetofon. Eu şi tot restul blocului odată cu mine:)
Stările - teatrul radiofonic, în serile de toamnă târzie, în bucătăria unde era cald - cel puţin mai cald decât în restul casei, unde caloriferele erau reci - şi mirosea a gutui coapte şi a vin fiert cu piper; plimbarea de duminică, obligatoriu cu haine frumoase, pantofi de lac şi poşetă :); cărţile noi, care îmi recompensau cu regularitate de ceasornic notele bune sau comportamentul ireproşabil; poveştile bunicii.


Asta mi-a adus zâmbetul pe buze, deşi e o zi grea. Nici nu ştim cât de norocoşi suntem doar fiindcă trăim.