Bețe de răsoare

E din nou lună plină și sunt prea muncită ca să mai am insomnii. Și totuși. Adorm greu, smucit, nimic nu mă mai ajută, nici ceaiul fierbinte, nici muzica mea, nici filmele, nici cărțile. Mi-e dor să hălăduiesc pe câmpii cu vântul în față, să-mi ardă obrajii. Mi-e dor să fiu mică și fără griji. Oare cum se culeg bețele de răsoare?, o întrebam, cu mulți ani în urmă, pe bunica mea, coborând din căruță, în câmp, la mijloc de noiembrie. Așa, cu grijă, unul câte unul, zâmbea ea mucalit, întinzându-mi o sârmă cu care, la urmă, se lega balotul. Spre seară, cu mâinile ferfeniță - răsoarea zgârie rău, când e uscată - ne suiam din nou în căruță, pe țolicul așternut peste răsoare, și plecam către casă. La gura sobei, după mămăliguța cu lapte și carne din borcan, bunica îmi ungea mâinile rănite cu untură de porc și mi le învelea în cârpe. Adormeam, cu ticăitul deșteptătorului abia auzindu-se din cutia lui de lemn, cu cocoși. Îi harnică fata asta, măi Davide, îi spunea bunica lui bunicul și el mă învelea cu plapuma și-mi dădea părul de pe frunte: Eh, îi de-a noastră! Orășancă, dar de-a noastră!
Acum, câmpia e pustie. Și eu, câteodată. Am mâinile albe, curate, fără zgârieturi și bătături, dar mi-e dor de ele. De ei.

Uitare

         Azi am uitat o chestie tare importantă, impardonabilă chiar, în alte condiții. Dar tensiunea ultimelor zile își spune cuvântul. Am nevoie de o defragmentare, da' rău! Mâine e însă vineri, așa că asta va trebui să mai aștepte. Deocamdată beau niște vin bun alb, îmi imaginez povestea facerii lui și cuget. Îmi doresc ca măcar unele dintre întrebările mele să își găsească răspuns. Îmi doresc să mai dau jos vreo cinci kilograme și lucrez la asta. N-am uitat cine sunt, dar uneori mă pierd în detalii. Am momente de singurătate acută, pe care le ignor sau le trăiesc din plin, în ideea că problemele nu pot fi evitate, trebuie să treci prin ele ca să le rezolvi. Nu-mi place tehnica struțului la nimeni, pot să-i înțeleg pe cei care o folosesc, dar nu pot să-i respect. Și sunt împăcată cu asta.

O sâmbătă splendidă

Uneori nici nu-mi trebuie prea mult ca să mă bucur. Azi m-am trezit cu soarele pe față și în suflet și mi-a fost de-ajuns:). O sâmbătă frumoasă tuturor:) (azi sunt într-o dispoziție generoasă).

Nonaniversări

Îmi plac zilele în care nu mai sărbătoresc ceva şi zilele în care sărbătoresc fără motiv. Zilele cu soare blând, ca azi, dar cu dimineţi foarte reci şi nopţi în care îţi vine să te cuibăreşti cu trei pisici în braţe sub un maldăr de pături moi. Îmi place finalul de octombrie, cu multe crizanteme, mici, mari, mirosind a toamnă, cu gutui şi vin nou. Mi-aş dori să fie toamnă pân' la primăvară :), dar, pe de altă parte, mi-aş dori să ningă frumos, ca-n videoclipul de la "Last Christmas", iar eu să mă pot tăvăli prin zăpadă, fără griji.  Uite ce chestie, nu mai trăiesc în trecut, am sărit direct în sezonul următor :).

Fata din fereastră

Ieri, pe bulevard, o fetiță un pic tristă privea pe fereastră. Poate o chinuia vreo viroză, poate pur și simplu o plictiseau adulții, reuniți la o șuetă unde nu erau alți copii. Sau poate, așa cum mi se întâmpla mie pe vremuri, era prea matură pentru jocurile celorlalți. I-am zâmbit, scurt, din colțul gurii, mi-a răspuns, timid, din colțurile ochilor. Afară, toamna își spulbera liniștită frunzele galbene.

Cică sunt o prinţesă

Una cu toane, evident, nu aşa sunt toate prinţesele care se respectă? :)

Așteptând Halloween-ul

Stăteau cuminți pe lângă casă, așteptând Halloween-ul. Și mi-au plăcut. Ca și gutuile, toamna bostanii adună tot soarele în ei. Și îl păstrează pentru zile friguroase, când îl vor transforma în plăcinte calde, cu scorțișoară. Neapărat pudrate cu zahăr și însoțite de vin nou, roșu și aspru. A venit toamna.