În dragoste, nu suntem singuri

Când iubim, nu suntem niciodată singuri. Oricât de adânci ar fi durerile, oricât de dure încercările, oricât de înalte obstacolele, e mereu bine când ştim că, lângă noi, e cineva care ne ajută să fim cât putem noi de buni, de viteji, de deştepţi, de adaptaţi. Şi, oricât am fi de independenţi, de mândri, de capabili să le rezolvăm pe toate singuri, contează să fim iubiţi şi să iubim. Să ştim că ne putem împiedica şi cădea, iar o mână ni se va întinde în ajutor. Să ştim că cineva ne ascultă, ne înţelege, ne trăieşte durerile şi bucuriile cu aceeaşi intensitate.

Eu mă iubesc pe mine, femeia independentă, puternică, deşi sensibilă, capabilă să se descurce singură. Dar îmi place să ştiu că mă iubeşti. Fiindcă, aşa, ştiu că nu sunt niciodată singură. Da, pot face faţă singură tuturor loviturilor vieţii. Dar mă bucur că nu trebuie s-o fac. Mă bucur că eşti. Că mă protejezi. Că mă iubeşti atât de mult încât să nu-mi câştigi tu bătăliile în locul meu, deşi, uneori, aşa ţi-ar plăcea s-o faci :)... 

Cel mai greu lucru pe care îl face un părinte, atunci când copilul învaţă să meargă, este să îl lase să cadă. Şi, la început, fuge să-l prindă ori de câte ori se dezechilibrează. După care, treptat, realizează că trebuie să-l lase să cadă, fiindcă altfel nu va învăţa să meargă. Când iubeşti, ai vrea să-ţi protejezi jumătatea de toate relele lumii, să creezi un cocon cald, în care nimic să nu vă atingă. E natural. Doar că, evident, nu se poate. Şi atunci înveţi că nu e neapărat important să te lupţi cu viaţa în locul ei/lui. Important e să fii acolo când şi dacă îţi cere ajutorul. Şi să îl acorzi. Nelimitat, necondiţionat, de fiecare dată.