Coming-out cu suişuri şi coborîşuri

Această postare nu e este pentru oamenii care n-au fost puşi în situaţia să le spună celor dragi că sunt gay/bi/trans etc. Aceia nu pot înţelege. Şi spun asta convinsă fiind că probabil voi întâmpina opoziţie, dar la fel de convinsă că am dreptate. Nimeni nu poate să înţeleagă cum e până n-a trăit experienţa. Pentru mine, e un proces în continuă desfăşurare. Nu am să neg că simt uneori nevoia să urlu lumii întregi cine sunt, dar asta mi se întâmplă mai ales fiindcă iubesc şi mi-ar plăcea s-o pot spune tuturor. Evident, ştiu, la nivel raţional, că e o prostie, că asta nu mă va ajuta cu nimic, ba, dimpotrivă, îmi va face probabil viaţa mai grea. În consecinţă, mă abţin. Totuşi, am ales să povestesc, în felul meu şi cui am simţit eu că pot, experienţele prin care am trecut, cum am ajuns să mă iubesc pe mine însămi din nou şi, mai ales, cum am hotărât să trăiesc viaţa de care aveam nevoie pentru a fi eu, întreagă. Nu sunt mai bună decât eram, nici mai rea - deşi, uneori, pe homofobi i-aş strânge, cu plăcere, de gât - nu sunt nici mai frumoasă, nici mai deşteaptă. Sunt tot eu şi asta e ceea ce aş vrea să vadă şi cei dragi mie. Până acum, reacţiile persoanelor cărora le-am spus că sunt lesbiană au fost încurajatoare. Nu am avut parte de respingeri, ci mai degrabă de uimire, de înţeles, dealtfel. Uimire pe care am lăsat-o să se stingă, uşor, fiind, între timp, tot eu. Pentru că, până la urmă, asta aş vrea să înţeleagă oamenii care mă ştiu de o viaţă. Că eram tot eu şi acum zece ani, să spunem, şi că acum sunt tot eu: cea care iubeşte câinii chiar dacă nu sunt de rasă, cea care adoră florile de toate culorile, cea care se bucură ca un copil de toate cadourile, cea care ajută oricând cu plăcere, dar pe care nu trebuie s-o iei de fraieră, fiindcă n-ai să ai ocazia asta decât o dată. Sunt acelaşi om, cu acelaşi mod de a vedea lucrurile, care mereu a avut o minte deschisă, mereu a urât discriminarea, sub orice formă se manifesta ea, mereu a respectat efortul şi inteligenţa, mereu a muncit din greu. Diferenţa e că am înţeles de ce am nevoie ca să fiu fericită, că am găsit-o pe ea şi că sunt fericită.  Şi, pe cât de simplu sună asta, pe atât de greu e de spus, la o adică :).

Eliza

E ea. E-liz-a. 

Eliza nu e nimeni.

Eliza e toate (i)ele-le

pe care le-am văzut dimineața în stație

și pe care nu le-am știut nicicând.

Eliza e fiecare breton

aranjat nervos după ureche

fiecare sclipire de cercel 

fiecare pereche

de pantofi fără de care ea

n-ar fi fost ea

fiecare privire furișă fără de care eu

n-aș fi fost eu

Eliza putea fi oricine

și tu și tu și ea

și vecina de peste stradă

care-și plimbă câinii la șosea

Eliza putea fi oricând și oricine

dar a fost să fii tu

departe/aproape

întuneric/lumină

perfectă/incertă

a mea.

Și nu te cheamă Eliza.

Melancolii de cățeluș

Tristeți de după-amiezi ploioase,
Și de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Și-aștepți să vie ora mesii… 

Tristeți de străzi pustii și mute,
De ziduri vechi și cu fațade,
De edificii cunoscute
În care nu știi cine șade… 

De domicilii spațioase,
Cu flori la geam și cu salon,
Din care pe la ceasul șase
Auzi urlând un gramofon… 

Tristeți adânci de guvernante
Ce nu știu bine românește,
Și de flașnete ambulante
Cu papagal care ghicește… 

De cartiere suferinde,
De uși cu lacăte-n verigi
Și de dugheană care vinde
Fitil de lampă și covrigi… 

Tristeți de goarnă funerară,
Melancolii de cățeluș,
Uitat de cineva pe-afară
Să schiaune pe lângă uși… 

Tristeți romantice de fată
Cu nasul lung și demodat
Și de odaie mobilată
În care-a stat un magistrat… 

Tristeți adânci de pui de mâță
Zvârliți pe undeva, prin scai…
De copilaș urât, de țâță, 
Uitat de maică-sa-n tramvai…

Tristeți de garduri invalide,
De porți ieșite din țâțâni,
De doici care-au rămas gravide 
Și-acum li-i frică de stăpâni…

De ordonanțe fără leafă
Și de trăsură cu un cal
Și cu scapetul ras la ceafă… 
Tristeți de bâlci provincial,

De panorami, cu-o ferestruică
Și cu maimuța roasă-n dos,
Ce-ar semăna cu domnul Duică 
De-ar fi oleacă mai frumos…

Tristeți de cioară-mbătrânită
Ce stă așa, pe-un vârf de pom,
Și de fântână părăsită 
În care s-a-necat un om…

Tristeți pustii, molipsitoare…
De ce mă urmăriți mereu
Și, fie ploaie ori ninsoare,
Vă țineți scai de capul meu?...

George Topârceanu - Tristeți provinciale - asta pentru că eu aș putea scrie bine despre tristețile mele, dar dumnealui a făcut-o splendid despre ale sale :)

Liz

A murit Liz Taylor. S-au închis pentru totdeauna cei mai frumoși ochi de femeie pe care i-am văzut pe ecran. Și, dincolo de cele 8 mariaje și nu știu câte zeci de intervenții chirurgicale, despre care dau acum amănunte toate agențiile de știri, eu una am să țin minte acești ochi și mintea absolut frumoasă a unei dive care a fost, înainte de orice, o actriță splendidă și un prieten adevărat. A luptat împotriva SIDA și a discriminării, iar pentru mine asta e deja destul.

O leapșă. Fiindcă mi-a plăcut :)!

De la Lia, la liber, o leapșă frumoasă.

SUNT eu, în sfârșit

AȘ VREA să fiu la 647 de km distanță.

PĂSTREZ amintirile frumoase.

MI-AȘ FI DORIT să nu fiu victima unei tentative de viol.

NU ÎMI PLACE să fiu mințită.

MĂ TEM de bolile incurabile.

ÎMI PARE RĂU că nu am făcut, la timpul potrivit, ordine în viața mea.

ÎMI PLACE să fac dragoste.

NU SUNT superficială.

DANSEZ oricând cu plăcere, abandonându-mă muzicii.

CÂNT destul de frumos, zic unii :)

NICIODATĂ nu aș înșela.

RAR sunt deprimată.

PLÂNG ușor, dar nu pentru orice.

SUNT CONFUZĂ Hmmm, nu, nu mai sunt, sorry :)

AM NEVOIE de dragoste.

AR FI TREBUIT să ripostez mai des la loviturile venite de aproape.

AȘ PUTEA face orice. Pentru Ea.

Trăiesc

Câteodată, într-un soi de avalanșă - mă obsedează iarna asta interminabilă, e clar! - mă ajung din urmă vechi dureri. Mă chinuie întrebări - din alea stupide, cu unde și de ce am greșit și ce-ar fi trebuit să fac și n-am făcut - mă amenință angoase, mă mai bântuie câte un vânt de schimbare crezută necesară. Mi se face frig și urât de mine și mă gândesc să trag oblonul așa vreo săptămână, ca să mă reconstruiesc, să-mi netezesc straturile înăuntrului meu complicat și plin de emoții neînțelese și să scot abia după aceea capul din nou în lume. Un cap impecabil fardat și cu sprâncenele periate - ăsta e semn rău, când îmi amintesc să fac asta, e bai mare! - pe care să-l port mândră, să sperii dușmanii cu el. Și exact când mă pregătesc să fug - nu, baby, de tine nu, tu îmi cunoști urâciunile și nu te-ai speriat, așa că tu ai voie oriunde în mine - moare cineva. Un cineva tânăr, care dispare cu demnitate, dându-mi cu lecția dorinței de viață peste nas. Și mi se face rușine de mine și de prostiile din trecutul meu mai mult sau mai puțin îndepărtat și de lipsa de recunoștință față de mine însămi pentru cine am reușit să realizez că sunt. Și roșesc. Și pe urmă, mulțumită că mi s-a reamintit cât sunt de norocoasă, mă ridic, mă scutur de umbre și trăiesc, iubind. E de ajuns.

Primăvară smucită

E o primăvară smucită și lipsită de strălucire. Iar asta mă obosește teribil. Ca să nu mai spun cât e de greu să-ți hidratezi și să-ți tonifiezi tenul cu mizeria de afară... Azi, sunt superficială. Mi-aș dori să fie curat, uscat și soare, să-mi pot pune ciorapi cu model și fustă mini, să-mi iau elan dintr-o eșarfă de mătase colorată. Și să uit că, în jurul meu, e încă iarnă și sunt toți răciți.

Foame

Mi-e foame de tine, iubito! Să te cotropesc, scurt, să nu ai timp de proteste. Și pe urmă, exact atunci când nu te mai aștepți la asta, când lupta ne va fi obosit puțin, să mă supun ție, să devin dintr-odată maleabilă, cu ochii umezi și mari, parcă pregătiți să-ți cânte serenade, cu zâmbetul tremurând, cu pielea arzând de nevoia de a fi a ta. Încă și încă. Până la capăt.