Linişte şi dragoste

Asta vă doresc eu să aveţi, din plin, să dea şi peste, dacă se poate. Să vă iubească soţii/soţiile, iubiţii/iubitele, copiii, nepoţii, căţeii şi papagalii, porcuşorii de Guinea sau ţestoasele şi peştii de acvariu :)! Să vă crească şi cozonacul sau să nu-l greşească tantile alea de la laborator, să iasă fain drobul şi ciorba de miel cu tarhon, să nu aveţi parte de surprize neplăcute, nici în bucătărie, nici prin alte părţi. Dacă o să ziceţi acolo un gând bun şi pentru mine, când luaţi lumină de Înviere, vă voi mulţumi din suflet :)! Eu am să mă gândesc la voi cu drag, cititorii mei din toate zările, urându-vă să fiţi sănătoşi, voioşi, voinici:). Şi, evident, rugându-vă să mai treceţi pe aici!  

Ce n-am mai făcut

În ultima vreme, nu numai că n-am mai scris pe blog, dar am constatat că n-am mai făcut multe lucruri, cum ar fi:
- n-am reusit sa-mi pun mască purificatoare o dată pe săptămână şi mă scoate din sărite praful care îmi sufocă porii;
- n-am reuşit să iau toate cadourile pe care mi-aş fi dorit să le pot dărui;
- n-am reuşit să trag cu aspiratorul în ziua când îmi propusesem;
- nu reuşesc să dorm cât aşa avea nevoie.

În schimb, am reuşit să am o discuţie lămuritoare (a se citi o bucăţică de coming out) cu cea mai bună prietenă, iar asta mă bucură foarte mult. În plus, deşi nu credeam că asta se mai poate, am reuşit să mă îndrăgostesc şi mai mult de tine, baby :). Una peste alta, media îmi place :).

Adevărul doare

Zicea iubita ieri o chestie deşteaptă: doare când spui cuiva adevărul, mai ales când adevărul tău nu coincide cu al lor. De regulă, spun adevărul. Adică, în lucrurile care chiar contează, în discuţiile cu oamenii care chiar înseamnă ceva pentru mine. E drept, nu spun oricui, oricum şi oricând tot adevărul. Dar, de cele mai multe ori, şi când fac asta grija mea se îndreaptă mai mult către ceilalţi, decât către mine. Rareori am minţit ca să îmi scap pielea şi asta, de regulă, se întâmpla când eram foarte mică - nu ştiam, din nefericire, pe atunci, că oricum, chiar dacă aş fi spus exact ce s-a întâmplat, n-aş fi păţit absolut nimic rău :). Acum, de câte ori s epoate, prefer să spun exact ce gândesc, mă scuteşte ulterior de explicaţii sau de minciuni suplimentare, după caz. Evident, cine zice că mereu e ca o carte deschisă, e ori nebun ori minte :). Să fim serioşi, asta nu e societate în care să fii complet sincer. Oricine minte cu câte ceva: pe sine, pe şefi, pe subalterni, pe iubiţi/iubite/soţi/soţii/fraţi/copii etc. Ce nu înţeleg eu, la oamenii care mint cu uşurinţă, este absurda pretenţie de a li se spune adevărul: adică, frate, dacă ştii că tu eşti capabil să te uiţi în ochii omului şi să-l minţi, cum te aştepţi să ţi se spună adevărul? Şi, atunci când, în mod excepţional, ţi se spune adevărul, de ce te enervezi oare? Sau întrebarea era una retorică:))? Asta, clar e.

Pauză de respiraţie

Câteodată, orele se târăsc, minutele par ţinute în loc de o forţă nevăzută, incapabile să facă, în ritmul obişnuit, ceea ce ştiu ele mai bine, adicătelea să treacă. Am sentimentul că mă sufocă aşteptarea, deşi nici măcar nu ştiu ce aştept, şi mă cuprinde un soi de angoasă. E ca şi când aş fi o insectă prinsă în clepsidra timpului, de o parte a gâtuiturii, iar în cealaltă ar fi binele meu, idealul către care tind. Şi, cumva, ştiu ce trebuie să fac pentru a trece, dar nu reuşesc. Nu-mi mai ajunge parcă energia, nu mă mai pot activa. Dimineţile devin o luptă surdă cu mine, zilele - un clei în care mă prind şi în fiecare pas e un chin. E ca şi când aş avea mereu nevoie de câte o pauză, pentru respiraţie. Să iasă naibii o rază de soare, să pot prinde în ochi un petec de iarbă verde, să miroasă din nou a baltă, să... nici eu nu mai ştiu. Cred că, pur şi simplu, am obosit de-atâta iarnă... Mi-e frig la oase şi mi-e pustiu...

Aşa mi-aş începe ziua...

      Dacă n-ar trebui să muncesc, mi-aş începe toate zilele cu un somn bun. Asta fiindcă, astenia de primăvară e în floare, e drept, şi ştiu că de asta mi-e şi mai somn decât în mod obişnuit, dar, sincer, sincer, mereu mi-a plăcut să lenevesc dimineaţa. Să mă culcuşesc între cearşafuri, să-mi caut locul, să mă răsfăţ, pe urmă, când m-am trezit suficient, să-mi iau o carte şi să citesc. Iar micul dejun să se transforme în dejun - pâine prăjită cu unt, brânzică şi o portocală - cafeaua să fie o plăcere savurată dintre perne - multe, multe perne moi, mirosind a levănţică (ştiai că, dacă pui lenvănţică în faţa de pernă, dormi mai bine?). Evident, când aş întinde mâna, încă adormită, să te caut, tu ai fi acolo, deja trează, ca să mi-o prinzi. Şi m-aş putea cuibări în tine, zâmbind.