O leapșă cu poză. Una

De la o femeie deșteaptă pe care o citesc, o leapșă un pic mai aparte. Zice așa: duceți-vă la al patrulea folder din locul unde vă țineți pozele în computer, alegeți a patra fotografie și explicați-o. Așa am făcut și v-ați ales cu un porc:). El adăpostește un bancomat și se află la intrarea în parcul de distracții Prater, din Viena. Unii ar spune că e hidos, mie mi se pare că e chiar interesant, mai ales că, sincer, bancomate am mai văzut, dar unele îmbrăcate în animale nu.
Iar leapșa asta, dacă o acceptă, merge la ileanne, inache, mihai și camelia.

Sâni naturali sau silicoane?

E vară, multă lume decoltată în stânga şi în dreapta, iar eu n-am chef de chestii serioase, drept pentru care m-am gândit să-mi întreb cititorii ce fel de sâni preferă: naturali, indiferent cum i-a lăsat mama lor, mici sau mari, mai mult sau mai puţin semeţi şi îndrăzneţi :) sau ajutaţi de silicoane? Şi, fiindcă nu mi se pare corect să vă întreb ce vă place fără să vă spun opinia mea, iată ce cred eu.
Orice femeie are dreptul să se simtă frumoasă: dacă unele cred că vor fi mai frumoase cu silicoane, fie, nu mă deranjează, cu condiţia ca măcar să fie implanturile făcute ca lumea. Cu alte cuvinte, să nu se vadă de la distanţă că sânii sunt falşi. Există, admit, cazuri speciale, în care o asemenea operaţie se impune pentru confortul persoanei în cauză, cum ar fi, de exemplu, după o mastectomie. În rest, sincer, nu cred că e musai să ai sâni falşi ca să răzbeşti în viaţă, deşi sunt convinsă că există multe exemple care să mă contrazică. Din categoria situaţii în care nu ştii ce să faci, mi s-a întâmplat să mi se ceară să pipăi sânii proaspăt achiziţionaţi ai cuiva, ca să văd că sunt precum cei naturali la pipăit! Şi, părere pur personală, nu, nu sunt. Sau cel puţin ăia nu erau.

Despărţiri inevitabile

Există momente pe care nu le vrei în viaţa ta, dar pe care eşti obligat să le trăieşti. Despărţirile fac parte din această categorie. Cu fiecare depărţire, realizez că trec anii. Prin mine, peste mine. În ciuda mea, în ciuda stării de tinereţe interioară pe care mi-o simt si exterioară pe care mi-o simt alţii. Am un nod în gât pentru fiecare despărţire care mi-a marcat existenţa. Chiar şi pentru cele pe care mi le-am dorit eu. Dar viaţa merge înainte.

P.S. Pentru cei care nu-mi doresc tocmai binele, nu m-am despărţit de iubită, suntem chiar foarte bine. Aşa, ca să se ştie:).

Şi maţu' meu vrea potol!

Într-o ţară în care lumea nu prea munceşte - şi ştiu ce spun, pe bune că ştiu! - eu şi persoanele apropiate şi foarte apropiate mie avem muuuultă treabă. Bine, numai unora dintre noi le creşte şi venitul pe chestia asta, dar nu asta e acum problema în discuţie. Eu stau aşa, strâmb - chiar la propriu, fiindcă mă doare rău spatele - şi gândesc drept: dom'le, cum o fi asta că, deşi muncim mult, per ansamblu asta nu se prea vede? O fi din cauză că ăi din vârful lanţului trofic politico-uman fură mult? Mai mult şi mai des decât reuşim noi să muncim? Sau pentru că nu suntem suficient de organizaţi, ca să scoatem cât mai mult profit din munca noastră? Sau pentru că nu ne prea cunoaştem valoarea şi acceptăm să fim plătiţi de rahat? Aici mă simt puţin cu musca pe căciulă, recunosc. dar, la felul în care evoluează lucrurile în jur, prea multă vreme n-o să mai pot nici eu să fac (şi) chestii pro bono. Că nu mai ţine. Şi, oricât aş fi eu de fată bună, vorba unui interlop de la mine din cartier, "şi maţu' meu vrea potol!" lol:))

Inventivitatea românilor - punga cu dop de sticlă de plastic!

Că românii sunt extrem de inventivi, se ştie bine. Mai ales când e vorba de folosit şi refolosit la infinit chestii care sunt făcute să fe de unică folosinţă. Personal, prefer recipientele din sticlă, ceramică sau plastic, recipiente care au şi capacele aferente. Dar, pentru economisirea spaţiului din cămară sau dulap, cine ştie, poate unii dintre voi vor aprecia ideea demonstrată mai jos. Am primit-o şi eu pe mail, o dau mai departe.

 Se taie cu grijă gura sticlei cu tot cu capac, imediat deasupra curburii. Se deşurubează capacul.

  
Apoi se trece gura pungii prin gâtul sticlei şi se scoate în afară...

                                             Se poate deschide/inchide punga de mai multe ori

Furtună

E furtună. Mi-aş dori să pot merge prin ploaie şi s-o las să mă spele. Să mă obosească şi apoi să dorm, imediat după duş, cu fereastra deschisă, în nări cu mirosul de verde crud, pe care chiar şi copacii prăfuiţi din oraş îl reuşesc, imediat după ploaie. E furtună în mine şi nu pot s-o opresc. Eşti în mine şi nu pot să mă mint că nu eşti. Uneori aproape aş vrea să pot, ca să uit că mi-e dor. Şi pe urmă mi se face ruşine. Fiindcă nu vreau să nu mă doară lipsa ta. Vreau s-o simt aşa cum îţi simt şi prezenţa. Acut. Cu toată fiinţa. Tu, iubito, eşti copacul din mijlocul câmpiei mele, adăpostul meu, oaza mea de linişte şi de nelinişte. Toate drumurile mele duc la tine. Aşa că lasă-mă să-ţi torn sevă la rădăcini, ca să îmbătrânească în câmpia mea. Care nu e poate cea mai frumoasă câmpie din lume, nici cea mai lipsită de evenimente. Dar e locul tău. 

Dor. Mare. Noi

Marea mă cheamă... Şi amintirea primei noastre îmbrăţişări, senzaţia înnebunitoare a primului sărut, emoţia aşteptării aceleia, pe care şi acum o resimt, acut, ori de câte ori telefonul sună, iar tu nu răspunzi. Mi-e dor de vacanţă, de soare, de apă sărată, de sărutările furate, de privitul cu coada ochiului, de felul în care mă necăjeşti, câteodată, numai ca să mă faci să roşesc. Mi-e dor de noi.

Sursa foto

Copilărie

Unde eşti vestită vreme
Când trăiam doar din poveşti
Şi poverile de stele
Le purtam în vise,în gând
Porţile-mi fiind deschise
Şi spre cer şi spre pământ?
Unde eşti copilărie
Cu alai de ghicitori
Şi cu zile dalbe flori
Pentru mine doar întinse
În strălucitor covor?
Te-am pierdut odată-n cufăr,
Prin păianjenii din pod
Iar acum eu nu mai pot
Nici pe-un veac
Să te răscumpăr.
Câteodat’, la ceas de seară
Parcă-mi vine câte-un gând
Cu miros de primăvară
Mai sunt eu ori nu mai sunt
Ce eram în acea lume de pitici
Şi uriaşi; vreme scumpă
Cui mă laşi?