Eu nu cred că oamenii se schimbă fundamental. Adică, e drept, anii care trec peste noi ne pot face să uităm anumite obiceiuri și să căpătăm altele, să ne schimbăm stilul vestimentar, poate ceva din atitudine, dar acolo unde ne este sufletul sau, să spunem, unde locuiesc trăsăturile definitorii ale caracterului nostru rămânem aceiași.
Am încercat, ani lungi, să pretind că eu nu mai eram eu. Că eu care eram îndrăgostită de o femeie de fapt nu fusesem eu, ci o întâmplare frumoasă, nebună, a eului meu obișnuit, înregimentat, curtat în mod corespunzător de bărbați. Și mi-am tot spus asta, am încercat și am și reușit să-i fiu ei cea mai bună prietenă, am încercat și n-am reușit să-i fiu lui cea mai bună soție. De fapt, în ambele ipostaze am eșuat lamentabil, întrucât eu nu știu să le fiu prietenă oamenilor pe care-i iubesc neprietenește și nici nu știu să fiu nevastă. Mă pot preface uluitor de bine (în fond, după atâția ani de mimat orgasmul, restul devine floare la ureche, nu?), dar nu-mi iese. Fiindcă, deși îmi place să cred că mă pot schimba, de fapt, deep down inside, rămân aceeași. Aceeași iederă otrăvitoare de care mi-e frică și pe care o detest, aceeași avidă de afecțiune, aceeași dependentă de zâmbete și de aprecieri. Evident, faptul că acum îmi dau seama de toate acestea mă ajută să supraviețuiesc mai bine. Dar sunt tot eu. Am experiențe de viață diverse, care se fac simțite în câte un rid de expresie, ici și colo, și într-o anume privire, pe care o am când obosesc de tot și toate. Am zbateri și obstacole, pe care mă străduiesc să le depășesc matur și responsabil, deși sunt tot un copil speriat pe undeva, prin mine. Am clipe luminoase și bune, în care zâmbetul meu e același de la trei ani, neschimbat. Un argument în plus pentru faptul că, în realitate, nu ne schimbăm. Nimeni nu se schimbă. Doar decorurile, modele, locurile. Oamenii nu.
