Eu nu m-am gândit niciodată la pensie

Mi-aş dori să am mai mult timp să trăiesc. Să nu mai fie nevoie să vin şi să plec, să nu mai fie nevoie să muncesc 12 ore pe zi. Deşi, să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place să muncesc. Cineva mai mic decât mine se văita zilele trecute că va trebui să muncim până la 65 de ani, că altfel nu ne dau ăştia pensie. Eu nu m-am gândit niciodată la pensie. Sper să fiu în stare să muncesc până la 92 de ani, aşa cum am văzut o americancă din aia angajată în fabrica de avioane în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când toţi bărbaţii erau pe front, femeie care încă mai înşuruba şuruburi în avioane la 92 de ani şi mai făcea şi naveta zilnic. În consecinţă, de muncit aş munci cât mai mult, nimic nu mă sperie mai rău decât amorţirea creierului, iar pensionarii pe care-i întâlnesc zi de zi în autobuze mă sperie aproape la fel de mult cât eventualitatea Alzheimerului. Dar mi-aş dori să am răgazul să iubesc în fiecare zi culorile lui noiembrie, să mă duc pe malul fluviului şi să-l miros, mi-aş dori să nu fiu mereu contracronometru, într-o goană nebună spre nici eu nu mai ştiu ce anume. Mi-e dor de o plimbare, de dragul plimbării, mi-e dor de o vată de zahăr şi de mângâiat castane proaspăt scoase din coaja ţepoasă. Îmi mai e dor şi de nuci prăjite, cu sare, stinse cu vin nou, în companie caldă, din aceea de oameni în faţa cărora poţi sta în şosete cu Moş Crăciun şi cărora nu le pasă că ai căni desperecheate pentru băut vinul ăla, fiert sau crud.