Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!".
Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar, doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ.
Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.
