Sunt aici, sub o piatră

Nu am dispărut din peisaj. Sunt aici, ascunsă sub o piatră, precum o şopârlă care se fereşte de soare, dar îi acceptă, indirect, căldura binefăcătoare. Citesc în stânga şi în dreapta, comentez, de scris, scriu mai puţin. Am un sentiment, din ce în ce mai acut, care îmi bântuie zilele şi nopţile: acela că nu ne mai putem salva, ca naţie. Am tot sperat, am tot crezut, am tot încercat să determin schimbări, în limita puterilor mele. Am obosit. Simt că ni se îneacă în curând corabia colectivă şi, sincer, parcă aş părăsi-o înainte de Ziua Z, precum şobolanii. Nici măcar nu îmi mai este jenă că mă gândesc la asta. Dacă această atitudine mă transformă într-o laşă, fie. M-am săturat să mai am curaj pentru alţii. Acum mă concentrez asupra nevoii de a avea curaj pentru mine. Şi pentru ea, unica lumină veritabilă din labirintul ăsta umed şi întunecos în care mă zbat. 

Spaime

Nu pot dormi. Mă bântuie nişte spaime pe care nu le pot numi, mă vizitează dintr-odată câte o nelinişte bizară, care mă gâtuie, mă sufocă, mă lasă fără aer... Nu am nimic, nu pot numi nicio sursă a fricii care mă face să transpir subit. Mă simt doar atât de obosită încât nu pot să-mi mai controlez propriul corp, levitez parcă într-o stare de semi-conştienţă, aşteptând ceva. Poate e vorba despre un prag pe care trebuie să-l trec, poate e de vină aşteptarea. Poate, pur şi simplu, am nevoie de o îmbrăţişare...

Fericirea e în noi

           Vizavi de fericire, oamenii au, am constatat de-a lungul timpului, o atitudine diferita. Pentru unii - din ce în ce mai mulţi, din păcate - fericirea este echivalentă cu banii. Cu cât au mai mulţi, cu atât se consideră mai fericiţi. Şi nu neapărat pentru că, prin intermediul acestora, reuşesc să-şi satisfacă anumite dorinţe - asta, cel puţin aşa simt eu, încă ar mai fi de înţeles. Nu, există oameni care se simt fericiţi fiindcă au banii, fie că îi au într-un cont în bancă, sub saltea, acasă sau, pur şi simplu, în portofel. Credeţi sau nu, încă există, în secolul 21, oameni care poartă permanent cu ei sume importante. Nu fiindcă ar avea ceva de făcut, de plătit etc, ci pur şi simplu fiindcă asta îi face să se simtă bine.  

        Alţii se consideră fericiţi dacă au o familie reuşită: în traducere, o casă confortabilă, un trai decent, copii sănătoşi, un anumit grad de înţelegere în cuplu, eventual câte un concediu, la munte iarna şi la mare vara. 

          Pentru o anumită categorie de oameni, contează mai mult reuşita profesională: o carieră strălucită, construită sacrificând orice alt aspect al vieţii personale, o colecţie cât mai impresionantă de distincţii, premii şi alte dovezi ale recunoaşterii valorii, evident, însoţite şi de recompense materiale pe măsură. Pentru asta, sunt dispuşi să renunţe la orice altceva.

          În sfârşit, există oameni care se consideră fericiţi dacă pot împărţi toate aspectele vieţii lor cu sufletul pereche. Jumătatea. El. Ea. În fine, fiecăruia, ce i se potriveşte. Mărturisesc, eu fac parte din această ultimă categorie. Nu pot fi fericită decât dacă sunt iubită şi iubesc, evident, aceeaşi persoană. Da, îmi place şi mie confortul, da, mă bucur atunci când performanţele îmi sunt apreciate, da, îmi plac anumite lucruri care se pot cumpăra cu bani. Dar iubirea sinceră, profundă, completă şi împărtăşită este condiţia fericirii mele. Toate celelalte pălesc prin comparaţie. Poate sunt eu o romantică incurabilă, dar, la sfârşitul zilei, dacă, acasă, dezbrăcat de hainele scumpe, după ce ţi-ai scos accesoriile de mii de euro, atunci când nu mai eşti înconjurat de admiratori sau subalterni, nu ai un om care să te iubească nu pentru ce ai, ci pentru cine eşti, viaţa îţi este pustie.  Fericirea nu e o Fata Morgana, imposibil de atins. Fericirea e în noi, depinde doar de cât suntem în stare să dăruim din noi înşine. Pentru că, dăruind, primeşti.

Hamsterul şi capătul drumului

Uneori, am sentimentul acut că ne zbatem fără sens. Mă urmăreşte imaginea unui hamster, care, din lipsă de spaţiu în cuşca strâmtă, aleargă până oboseşte în rotiţa lui, evident, fără să ajungă undeva. Încă de mică, nu înţelegeam cum poţi să mergi fără să ai un ţel stabilit. "Hai să ne plimbăm", îmi spunea mama, după ce îmi punea hainele de duminică. "Unde mergem?", voiam musai să ştiu. "Vedem noi", venea răspunsul, numai bun să mă bage în ceaţă. Nici acum, după atâta vreme, nu îmi place să merg fără să ştiu unde mă voi opri, care este punctul terminus. Am învăţat însă că e mai bine să te relaxezi, să laşi drumul să te ducă acolo unde vrea el. S-ar putea ca, la capăt, să ai chiar o surpriză plăcută. 

De ce tu?...

Mereu mă întrebi de ce tu, iubito? De ce te-am ales, de ce am ales să lupt pentru tine, de ce cred în tine şi în dragostea noastră cu atâta forţă şi determinare, încât aş dărâma şi munţii... Răspunsuri simple nu există, e clar. Vreau să ştii, însă, măcar câteva lucruri. Lucruri pe care ţi le-am spus de nenumărate ori, dar pe care te încăpăţânezi (îţi ador încăpăţânările, să fim clare !) să nu le accepţi. Te iubesc fiindcă nu mă judeci înainte de a mă asculta, pentru că, şi atunci când lucrurile par disperate, găseşti puterea să mă încurajezi, pentru că nu suporţi să fii cocoloşită, dar mă laşi pe mine să fac asta, doar fiindcă ştii că aşa sunt eu :). Te ador pentru că mă asculţi cu interes chiar şi atunci când îţi povestesc nimicuri şi fiindcă orice lucru care mi se întâmplă devine important pentru tine doar fiindcă mi s-a întâmplat mie. Iubesc la tine felul în care îmi spui că sunt frumoasă, dimineaţa, la prima oră, după puţine ceasuri de somn, când orice femeie ştie că n-are cum să nu aibă cearcăne şi pleoape umflate şi părul încâlcit. Iubesc felul în care îmi explici chestii deja ştiute şi o faci cu seriozitate, didactic, irezistibil! Îmi place la tine totul, asta e clar! De ce te-am ales? Probabil fiindcă aşa a fost să fie. Mai important mi se pare de ce aleg să te aleg în continuare. Şi de ce tu mă alegi pe mine.

Să le stea Codul în gât!

Au făcut ce-au făcut vajnici noştri finanţişti de la Minister şi au mai gândit o treabă. Mare. Să modifice ei Codul fiscal, a enşpe mia oară, astfel încât să moară orice artist din ţara asta. Repede. Ce vor dumnealor? Pe lângă transformarea activităţii independente într-una dependentă pentru orice liber profesionist care foloseşte, chiar parţial, sporadic şi din an în Paşti, baza materială a angajatorului, s-au gândit să micşoreze şi cota forfetară, de la 40, la 20 la sută, iar pentru creaţiile de artă monumentală, de la 50 la 25 la sută. Şi aşa, zic dumnealor, vor salva economia ţării de la pieire! Dincolo de aberaţia cifrelor prezentate pe site-ul MFP drept viitoare beneficii ale măsurii - fiindcă, să fim serioşi, niciun angajator nu-şi va permite să plătească ce vor ei pentru toţi angajaţii cărora acum le mai scapă câte o sută două de lei în plus faţă de amărâtul de salariu, mult sub media pe economie - nu mă rabdă inima şi trebuie să spun un lucru.  Dacă, în ceea ce priveşte lucrările de artă monumentală, poate se va mai găsi vreo soluţie - sponsori, contribuţie a comunităţii etc - pălmaşii din presă se vor înjumătăţi rapid. Scopul inginerii nou inventate de Fisc pare să fie favorizarea marilor trusturi de presă, câte mai sunt, singurele care îşi vor permite - POATE - costurile cu personalul asociate noii mişcări. În rest, va fi jale! Şi dacă acum, pe la TV şi radio, prin ziare, alea care mai ies pe piaţă, vedem multă ignoranţă şi o lipsă crasă de profesionalism, ambele cauzate, cel puţin parţial, de angajarea, pe doi lei, a unora care habar nu au cu ce se mănâncă meseria, chestiunea asta va rezolva problema. Fiindcă posturile şi publicaţiile în cauză vor dispărea, probabil, cu totul. La fel cum vor dispărea din bănci şi conturile nerezidenţilor. Asta aşa, la prima mână.

Aniversare

Voiam să-ţi mulţumesc, iubito... Pentru că eşti aici, după un an, pentru că îmi suporţi, cu graţie, derapajele cicălitoare, exagerările, micile drame şi marile probleme. Pentru că mă iubeşti cum n-a făcut-o nimeni niciodată, pentru că simpla ta prezenţă îmi înseninează până şi cea mai mohorâtă zi, pentru că râzi la glumele mele şi plângi cu mine atunci când mă copleşeşte dorul. Se spune că dragostea nu trebuie celebrată prin aniversări, ci prin înţelepciunea cu care transformăm fiecare zi într-o sărbătoare. Cu tine, fiecare zi e plină, mereu altfel, mereu mai bună decât cea dinainte. Eu sunt mai bună cu tine. Mai puternică, mai încrezătoare, mai veselă, mai frumoasă.  Te ador!