Ecouri

Visele mele sunt gemene cu ale tale. Dorinţele mele, încă înainte să ajungă cuvinte, se transformă miraculos în fapte de-ale tale. Supărările tale îmi umezesc ochii, durerile tale mă dor. Temerile mele le presimţi şi le spulberi cu un zâmbet - îl ştii, zâmbetul-vedetă, cel din colţul gurii, în dreapta - îmi trimiţi îndoielile la plimbare pe un ton hotărât. Cu tine, nu mă ascund în tăceri, nu fug în mine, cum o făceam odată. Cu mine, nu ai nevoie să fii altcineva decât cine eşti. Îmi place siguranţa sentimentelor împărtăşite. După cum îmi place şi tremurul pe care nu mi-l pot stăpâni când te aud, când te văd, când te simt, când te am. Şi, mai presus de orice, îmi place să ştiu că tot ceea ce fac are ecou în tine, la fel cum tot ceea ce faci reverberează în mine. E ca şi când sunetul inimilor noastre s-ar auzi dintr-un capăt al străzii în altul, ajutându-ne să ne întâlnim la mijlocul drumului.

E naşpa să ţi se ardă nulul!

         Astăzi am aflat pe pielea şi neuronii proprii că, dacă nu ai cunoştinţe de electricitate, e bine măcar să ai, printre cunoştinţe, un electrician. Sau, dacă nu, un meşter, adică omul acela mai în vârstă, priceput la toate, pe care-l chemi şi când s-a înfundat ţeava şi când s-a împuşcat cablul electric în perete sau, dimpotrivă, vrei tu să împuşti ceva în perete, nişte cuie, adică.  Şi nu vorbesc aici despre casa unde stau, că acolo siguranţele la tablou sunt încă din alea vechi, cu liţă, pe care am învăţat să o schimb de la vreo zece ani, de pe când lua Ceaşcă în fiecare zi curentul şi când venea înapoi prăjea tot. 

          Nu, vorbesc despre birou, în care birou, la 39 de grade Celsius (stiţi, afară, la 1 metru deasupra solului din curtea staţiei meteo, la umbră), se face aşa o atmosferă plăcută de lucru de-ţi vine să te împuşti (pe tine, nu pereţii). Ei bine, la birou, dacă ţi se opreşte curentul la ora 14,00, vinerea, poţi să-ţi dai liniştit foc, dacă n-ai pile, relaţii, cunoştinţe ai încurcat-o!

           În primul rând, fiindcă e vineri, cu doar două ore înainte de finele programului unora sau cu jumătate de oră după finele programului altora. Că e cu multe ore înainte de sfârşitul porgramului tău, chiar nu mai contează. Apoi, fiindcă, în primă fază, îţi trebuie pile la Electrica, unde să se facă întâi conexiunea ta, după aceea a altor consumatori de pe stradă, fiindcă altfel iar îţi pică. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu, dar mi s-a spus că de vină sunt aparatele de aer condiţionat, folosirea lor excesivă, mai exact. Buuuun, rezolvi situaţia, găseşti pila potriviă, dai telefonul de rigoare, faci, la telefon, pisiceala de rigoare - că uite, eu, o biată femeie lipsită de ajutor, de resurse tehnice şi capacitate de înţelegere a importantului fenomen electric, chiar nu ştiu ce ar trebui făcut. Şi omul se înduplecă, zice că te ajută.

Evrika! Vine curentul! Reconectezi la reţea computerele, înjuri de mama focului, evident că nu ai salvat chiar tot, mai refaci un tabel şi constaţi, deodată, că mori de cald! Aparetele de aer condiţionat nu mai funcţionează! Chemi administratorul, care cheamă mecanicul, care este şi sudor şi instalator şi electrician şi şofer fiindcă e criză. Ăsta se uită la tabloul cu siguranţe, toate par în regulă, le verificaseşi oricum şi tu, că atâta lucru te-a dus mintea, şi ridică din umeri. Nu ştie ce-i. El nu ştie, tu nu ştii, nici căldura de afară nu ştie să facă altceva decât să crească. Şi iar îţi scremi mintea, găseşti pila potrivită, de data asta la o firmă privată, că Electrica nu face service, dai un telefon, te rogi, ţi se trimite un electrician profesionist. Omul vine, cu o şurubelniţă din aia cu bec, creion de tensiune, mai pompos vorbind, verifică şi zice: "Trebuie să îmi mai aduc nişte scule!Fazele sunt bune, dar nu pot să verific nulul". Şi pleacă, tu dai căutare pe google să vezi cum e cu fazele şi cu nulul, afli că scula în plus de fapt e becul acela cu două fire şi fasung, pe care l-ai văzut cam în orice casă de om. Şi, da, minune, după jumătate de oră, vine specialistul înapoi, bagă firele, nu se aprinde becul, schimbă siguranţele de nul. Şi, chiar când credeai că vei rămâne opărit până la finele programului, aerul condiţionat revine! Şi îl asculţi pe nenea cum îţi explică, doct, cum e cu nulul şi, sincer, îi suporţi şi toate fazele, fiindcă, fără el, ţi s-ar fi prăjit clar neuronii!   

Morala: de aici am învăţat cum să-mi fac singură o lampă de control şi am împrumutat, sper să nu se supere proprietarul, şi fotografia!

Tandreţe

Glumele noastre, felul cum adormi, cu un suspin, în braţele mele, certitudinea unei iubiri surprinzătoare şi nevoia constantă de a te şti aproape, toate astea mă definesc acum. E atâta tandreţe în mine, iubito, şi e toată pentru tine! Într-o mare de incertitudini, eşti stânca mea, bucata mea de oază în care îmi trag sufletul. Nu pot decât să sper că reuşesc să fiu şi eu, pentru tine, liniştea, dar şi pasiunea nebună de care ai nevoie.

Sunt aici, sub o piatră

Nu am dispărut din peisaj. Sunt aici, ascunsă sub o piatră, precum o şopârlă care se fereşte de soare, dar îi acceptă, indirect, căldura binefăcătoare. Citesc în stânga şi în dreapta, comentez, de scris, scriu mai puţin. Am un sentiment, din ce în ce mai acut, care îmi bântuie zilele şi nopţile: acela că nu ne mai putem salva, ca naţie. Am tot sperat, am tot crezut, am tot încercat să determin schimbări, în limita puterilor mele. Am obosit. Simt că ni se îneacă în curând corabia colectivă şi, sincer, parcă aş părăsi-o înainte de Ziua Z, precum şobolanii. Nici măcar nu îmi mai este jenă că mă gândesc la asta. Dacă această atitudine mă transformă într-o laşă, fie. M-am săturat să mai am curaj pentru alţii. Acum mă concentrez asupra nevoii de a avea curaj pentru mine. Şi pentru ea, unica lumină veritabilă din labirintul ăsta umed şi întunecos în care mă zbat. 

Spaime

Nu pot dormi. Mă bântuie nişte spaime pe care nu le pot numi, mă vizitează dintr-odată câte o nelinişte bizară, care mă gâtuie, mă sufocă, mă lasă fără aer... Nu am nimic, nu pot numi nicio sursă a fricii care mă face să transpir subit. Mă simt doar atât de obosită încât nu pot să-mi mai controlez propriul corp, levitez parcă într-o stare de semi-conştienţă, aşteptând ceva. Poate e vorba despre un prag pe care trebuie să-l trec, poate e de vină aşteptarea. Poate, pur şi simplu, am nevoie de o îmbrăţişare...

Fericirea e în noi

           Vizavi de fericire, oamenii au, am constatat de-a lungul timpului, o atitudine diferita. Pentru unii - din ce în ce mai mulţi, din păcate - fericirea este echivalentă cu banii. Cu cât au mai mulţi, cu atât se consideră mai fericiţi. Şi nu neapărat pentru că, prin intermediul acestora, reuşesc să-şi satisfacă anumite dorinţe - asta, cel puţin aşa simt eu, încă ar mai fi de înţeles. Nu, există oameni care se simt fericiţi fiindcă au banii, fie că îi au într-un cont în bancă, sub saltea, acasă sau, pur şi simplu, în portofel. Credeţi sau nu, încă există, în secolul 21, oameni care poartă permanent cu ei sume importante. Nu fiindcă ar avea ceva de făcut, de plătit etc, ci pur şi simplu fiindcă asta îi face să se simtă bine.  

        Alţii se consideră fericiţi dacă au o familie reuşită: în traducere, o casă confortabilă, un trai decent, copii sănătoşi, un anumit grad de înţelegere în cuplu, eventual câte un concediu, la munte iarna şi la mare vara. 

          Pentru o anumită categorie de oameni, contează mai mult reuşita profesională: o carieră strălucită, construită sacrificând orice alt aspect al vieţii personale, o colecţie cât mai impresionantă de distincţii, premii şi alte dovezi ale recunoaşterii valorii, evident, însoţite şi de recompense materiale pe măsură. Pentru asta, sunt dispuşi să renunţe la orice altceva.

          În sfârşit, există oameni care se consideră fericiţi dacă pot împărţi toate aspectele vieţii lor cu sufletul pereche. Jumătatea. El. Ea. În fine, fiecăruia, ce i se potriveşte. Mărturisesc, eu fac parte din această ultimă categorie. Nu pot fi fericită decât dacă sunt iubită şi iubesc, evident, aceeaşi persoană. Da, îmi place şi mie confortul, da, mă bucur atunci când performanţele îmi sunt apreciate, da, îmi plac anumite lucruri care se pot cumpăra cu bani. Dar iubirea sinceră, profundă, completă şi împărtăşită este condiţia fericirii mele. Toate celelalte pălesc prin comparaţie. Poate sunt eu o romantică incurabilă, dar, la sfârşitul zilei, dacă, acasă, dezbrăcat de hainele scumpe, după ce ţi-ai scos accesoriile de mii de euro, atunci când nu mai eşti înconjurat de admiratori sau subalterni, nu ai un om care să te iubească nu pentru ce ai, ci pentru cine eşti, viaţa îţi este pustie.  Fericirea nu e o Fata Morgana, imposibil de atins. Fericirea e în noi, depinde doar de cât suntem în stare să dăruim din noi înşine. Pentru că, dăruind, primeşti.

Hamsterul şi capătul drumului

Uneori, am sentimentul acut că ne zbatem fără sens. Mă urmăreşte imaginea unui hamster, care, din lipsă de spaţiu în cuşca strâmtă, aleargă până oboseşte în rotiţa lui, evident, fără să ajungă undeva. Încă de mică, nu înţelegeam cum poţi să mergi fără să ai un ţel stabilit. "Hai să ne plimbăm", îmi spunea mama, după ce îmi punea hainele de duminică. "Unde mergem?", voiam musai să ştiu. "Vedem noi", venea răspunsul, numai bun să mă bage în ceaţă. Nici acum, după atâta vreme, nu îmi place să merg fără să ştiu unde mă voi opri, care este punctul terminus. Am învăţat însă că e mai bine să te relaxezi, să laşi drumul să te ducă acolo unde vrea el. S-ar putea ca, la capăt, să ai chiar o surpriză plăcută.