Rahatul și petalele de trandafir

Unul se face că se împușcă și brusc toată lumea uită că a furat, a mințit cum a respirat și că, în general, nu ne-a plâns nouă de milă când ne era rău. 

Un altul e prins cu mâța copiată în sacul lucrării de doctorat și singurul lucru pe care-l aud e că doar nu e singurul. Ca și când furtul altora l-ar scuza pe al lui. 

Sunt nedumerită. S-a întors chiar atât de rău lumea cu fundul în sus? Chiar nu mai e loc pentru cei corecți, pentru cei buni, pentru cei onești?

Și chiar nu contează ce-a făcut Băsescu, împreună cu armata lui de ofițeri SRI. Dacă nu era nimic de descoperit, nu se descoperea. Dar cum să ajungi premier dacă nu ai niciun rahat acoperit cu petale de trandafir?

Mi-a plăcut azi :)

Priveşte cedrul mândru: atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

 Catren de Omar Khayyam

Leap of faith

Câteodată, nici nu știu ce e mai rău: faptul că am acceptat destul de târziu că-mi plac femeile sau că, acum, trebuie să conving uneori oamenii că-mi plac. Poate părea amuzant, dar nu e. Pentru că știi că ești gay așa cum știi că iubești: pur și simplu, știi. Asta dacă ești destul de puternic să ți-o recunoști. Uitându-mă în urmă, nu regret nimic din ceea ce a fost viața mea. Dar mi-aș dori, uneori, să nu mai fiu nevoită să-mi justific alegerile de acum doar fiindcă, în trecut, am făcut altele nu tocmai fericite. E drept că alegerile noastre ne definesc, iar oamenii din jur ne judecă în conformitate cu imaginea pe care și-au făcut-o despre noi, imagine la crearea căreia, desigur, contribuim din plin. E greu să-i ceri cuiva să aibă încredere deplină în tine când tu însuți n-ai excelat la capitolul ăsta. Dar, sincer, cred că tuturor ne-ar prinde bine, măcar din când în când, a leap of faith. În ceea ce-i privește pe ceilalți, dar, mai ales, pe noi înșine.

Uneori, nu

uneori, nu mă gândesc la tine, chiar nu.
pentru că mă doare gândul că mă doare dorul
de toată tu.
uneori, nu te vreau aici, chiar nu.
când sunt tristă și mă rupe timpul
când ești nu.
uneori, nu-mi bântui visul, chiar nu.
când adorm că mă îneacă plânsul
că nu ești tu.

Nu am mai fost acasă demult

Adică nu am mai scris. N-am mai putut, mi-a lipsit parcă bucuria de a o face. Și, dacă nu faci cu drag ceea ce faci, mai bine lipsă. Azi nu am un motiv anume să scriu. Poate doar că e o noapte din acelea. Fără somn, cu unele dureri și unele doruri. Și voiam să vă spun că m-am întors:). Ne mai auzim...

Linişte, mă relaxez!

VECINII nu ar fi vecini dacă nu ne-ar înnebuni, încet, dar sigur. Nu ar fi oameni dacă nu ar pune aspiratorul cu noaptea în cap, dacă nu și-ar bate copiii la cele mai nepotrivite ore și, în general, dacă nu ar face tot ce le stă în putere pentru ca puținele ore pe care le petrec acasă să se transforme în coșmar. Îmi vine să pun un afiș mare pe ușa apartamentului cu ”Liniște, mă relaxez!”, iar dedesubt cu pedeapsa în caz de nerespectare a programului meu de somn: death metal la orice oră din zi și din noapte. Tare, fără milă. Fiindcă pot.

Și dacă diminețile ar fi mai lungi, aș fi fericită. Îmi plac diminețile când nu trebuie să plec, când mă pot trezi pe îndelete, când pot să-mi retrăiesc visele un pic și pot, de asemenea, să-mi beau cafeaua în vârful patului. Nici măcar nu cer mult. O oră în plus. O zi. O viață. O dimineață perpetuă. Sau o noapte.