Emoţii aşteptate

Suntem sclavii emoţiilor noastre. Oricât de bine înfipţi pe picioare am fi, oricât de tari de înger, oricât de orgolioşi, există pentru noi toţi momente în care ne ia valul. Clipe în care uităm şi cum ne cheamă, atât de mult ne răscoleşte propria noastră sensibilitate. Eu una, nici nu mă mai străduiesc să-mi ascund emoţiile: declar, cinstit, că mă emoţionează copiii mici şi foarte mici, mai plâng pe la câte o nuntă sau înmormântare, mai pun câte un ban în conturi umanitare, fiindcă nu poate să nu mă emoţioneze suferinţa unui seamăn în nevoie. M-am surprins, recent, emoţionându-mă şi din motive mai puţin serioase, să zicem aşa: prima frunză veştedă a toamnei acesteia, o rază de soare care pătrunde printre norii grei de ploaie, un cântec vechi, dar frumos, o scrisoare de dragoste pe care am primit-o cândva, într-o altă viaţă. Emoţiile mele sunt preţioase. Mi le strâng mănunchi, nu mă mai tem de ele. Le accept, mai mult, le aştept. Acum am trăit emoţii cît pentru o viaţă întreagă. Mi-am găsit sufletul pereche! Mi-am găsit şi recunoscut iubirea mult aşteptată, aceea pentru împlinirea căreia niciun sacrificiu nu-i prea mare, niciun obstacol prea înalt, nici aşteptarea n-a fost, pînă la urmă, prea lungă. Şi am rîs împreună şi am plîns împreună şi ne-am bucurat de minunea ce ni se întîmplă. Nimic nu e mai frumos, mai bun, mai întreg decît cercul pe care-l închid, din priviri, doi oameni care se iubesc. Iar noi ne iubim. Ea e tot ce mi-am dorit, tot ce am visat şi încă ceva pe deasupra. Mă pune în valoare, m-a învăţat să mă respect pe mine, ceea ce cam uitasem. M-a învăţat că dorul e o emoţie pe care îmi doream s-o retrăiesc, fiindcă dorul e strîns legat de iubire. M-a strîns în braţe cît pentru zece vieţi şi mi-aş dori măcar încă zece în care să fie lîngă mine şi să facă exact asta. Şi în care să pot şi eu s-o iubesc aşa cum vreau: complet, din tot sufletul.