Nu sunt o fiinţă socială

Omul este o fiinţă socială. Auzim asta devreme, într-o formă sau alta ni se bagă în cap că este inevitabilă coabitarea noastră socială. Dacă nu funcţionăm bine împreună cu alţii, înseamnă că nu suntem complet adaptaţi, că, de fapt, nu suntem oameni. De la trei ani, ba uneori chiar de mai devreme, suntem înscrişi în colectivitate. Urlăm că nu vrem la grădiniţă - din varii motive, dar, de exemplu, în ceea ce mă priveşte, chiar mă simţeam mai bine acasă, singură sau cu alţi copii, cu jucăriile şi cărţile mele - dar părinţii se încăpăţânează să ne ducă: "Să se joace cu copiii, să se cuminţească, să una, să alta!". Odată intraţi în sistem, nu mai avem scăpare. Învăţăm ca nebunii, tot în colectivitate, mai bine de 20 de ani, apoi muncim ca nebunii, tot la grămadă, încă alţi 40. Momentele de singurătate devin rare, din ce în ce mai rare. Ajungem să ni le dorim, să avem nevoie de ele. Uităm aproape complet cum e să fii tu cu tine, indiferent că citeşti, vezi un film sau pur şi simplu îţi faci manicura, îţi pui o mască şi stai o oră în cada cu apă fierbinte. Uităm cât e de bine să te plimbi, de unul singur, ca să-ţi pui în ordine gândurile. Nu-mi place înregimentarea, nu mi-a plăcut niciodată. Sunt un om sociabil, dar, probabil, niciodată nu voi fi unul social. Nu îmi place să aparţin unor grupuri (deşi, evident, n-am încotro uneori:)). Îmi plac oamenii, dar individual, să-i pot descoperi şi, dacă vor, s-o poată face şi ei. Ador singurătatea, deşi nu sunt o singuratică. Nu ştiu dacă asta mă face o inadaptată şi, sincer, nici nu-mi prea pasă. Şi, ca la orice regulă, în ceea ce mă priveşte, există şi o excepţie întăritoare: cel mai mult îmi place singurătatea împărţită cu persoana iubită, fiindcă atunci ai toate beneficiile, dar niciunul dintre dezavantaje. Ce zici, baby, vrei să fim singure amândouă?