Fericirea stă în detalii

Am învăţat, în ultima vreme, că fericirea e o stare de graţie, care nu depinde de mari realizări, de case, maşini, conturi grase în bancă. Nu că aş fi avut, personal, vreo aplecare către aceste din urmă condiţii sine qua non ale existenţei mioritice satisfăcute. N-am dat doi bani pe ele niciodată, n-o să încep acum. Am constatat însă că sunt fericită pentru lucruri pe care le uitasem sau pe care poate nu le-am ştiut niciodată: pentru un telefon care vine exact atunci când îl aştept, când îmi doresc să vină şi care îmi înseninează, în câteva minute, ziua întreagă, pentru un gând pe care-l nasc exact în acelaşi moment cu ea, pentru o haină nouă pe care mi-o doream sau una veche, dar dragă, în care intru din nou. Sunt fericită pentru florile mele din fereastră, fiindcă am din nou timp să le vorbesc, să le smulg frunzele uscate, să le pun apă şi pentru minutele preţioase pe care le petrec, pe net, cu prieteni de departe. Simt cum îmi înfloreşte sufletul, deşi e toamnă în calendar, pentru că, după multă vreme, zâmbesc atunci când sună telefonul. Ştiu, pare puţin, dar, pentru mine, puţinul altora înseamnă enorm. Pentru că simt, din nou, că trăiesc. Şi nu oricum, ci din plin. Fericirea mea nu se traduce în averi, nu se cuantifică în imobile şi bijuterii, precum averile declarate (sau mai puţin declarate) ale demnitarilor. Fericirea mea se compune, ca un puzzle delicat, din detalii. Din lucruri mărunte: o cafea bună în fiecare dimineaţa, un semn venit de la un prieten de departe, care nu m-a uitat, şi un altul de la cineva de aproape, care mă poartă în suflet, un râs sănătos împreună cu colegii mei, o plimbare cu câinele, un buchet de flori de grădină pentru mama. Sunt fericită să fiu eu, cea care are cicatrici, dar se vindecă, cea care are proiecte de viitor, cea care priveşte, pe stradă, oamenii în ochi şi le zâmbeşte.