Prima zi din "noi" şi iedera otrăvitoare

Credeam, la un moment dat (într-o tinereţe timpurie care acum mi se pare o altă viaţă), că simplul fapt de a-ţi găsi sufletul pereche îţi transformă viaţa într-un rai pe pământ. Că devii, încă din prima zi a lui "noi", un om fericit şi fără de griji, concentrat doar pe trăiri şi senzaţii, pe preaplinul sentimentelor pe care le ai şi care, din fericire, sunt împărtăşite.
În lumea reală, lucrurile nu stau însă deloc aşa: abia în momentul în care ştii, fără umbră de îndoială, că iubeşti şi eşti iubit, că omul acela, pe care l-ai ales şi care te-a ales, este persoana cea mai în măsură să-ţi întregească fiinţa imperfectă, abia atunci încep grijile. Teama că nu vei reuşi să depăşeşti obstacolele, că timpul, nu ştiu cum, se dilată atunci când nu eşti lângă cine ţi-e drag, obsesia că devii sufocant şi poţi plictisi sau că, deliberat ori nu, i-ai ascuns anumite aspecte (pe care singur ţi le autodeclari cele mai cumplite defecte!) şi care acum, ieşind la iveală, ar putea distruge echilibrul cuplului. În ce mă priveşte, am eliminat această din urmă obsesie printr-o completă sinceritate, una de care am avut eu nevoie, în primul rând, şi de care, fără ca eu s-o fi ştiut, avea nevoie şi Ea. Ce nu ţi-oi fi spus despre mine, baby, e pentru că nici eu nu ştiu :)
Dincolo de asta, mărturisesc public (dar o fac, de fapt, ca să-mi intre mie bine în cap!), egoismul cred că e cel mai mare defect al unui om care iubeşte, iar eu, evident, nu fac excepţie (să fie oare simplul fapt că-mi dau seama o circumstanţă atenuantă?). Aş vrea ca tot timpul Ei să-mi aparţină, deşi ştiu că, bineînţeles, nu doar că nu se poate, dar nici nu e firesc să fie aşa. Ceea ce, potrivit unui tipar logic pe care de-acum mi-l revendic din proprie iniţiativă, nu mă împiedică să mi-o doresc :) De ce oare nu avem înţelepciunea răbdării atunci când fructele ei chiar ne-ar folosi la ceva? De ce suntem nerăbdători şi în iubire, care e poate singura întâmplare omenească demnă de a fi savurată? Îndelung, fără grabă (deşi, pe ici pe colo, merge puţină precipitare!). Răspunsuri, e clar, probabil, nu am. Am doar încercarea de a nu mă transforma într-o plantă agăţătoare care, tinzând să devină la fel de puternică precum copacul ce-o susţine, îl sufocă şi, rămânând fără sprijin, moare apoi şi ea, fiindcă nu mai ajunge la lumină. Mă străduiesc să fiu doar iederă, nu una otrăvitoare :) Şi, apropo, mă bazez şi pe tine, baby: să nu mă laşi!