Madeleinele mele sau o seară a la Proust

Mi se întîmplă uneori să mi se facă dor de copilărie. NU m-aş întoarce în timp, NU am nostalgii cu cozi nesfîrşite la orice, dar îmi doresc, din cînd în cînd, să regăsesc gusturi, arome, senzaţii demult îngropate într-un colţ de memorie, alături de prima iubire, de prima suferinţă, de primele reuşite sau înfrîngeri. Pentru mine, în seara asta, madeleina celebrului Proust e o linguriţă de şerbet de ciocolată într-un pahar cu apă rece. O savurez încet, cu grijă, şi îmi revin în minte clipe, după-amieze fierbinţi de vară cînd dădeam iama în borcanele cu şerbet ale bunicii şi mătuşilor. Pe vremea aceea, şerbetul era master piece-ul concetăţenilor mei turci şi bulgari, cofetari bătrîni, din garda veche, aceia care făcuseră bunătăţi zaharate pentru casele boiereşti de dinainte de război. Şi era felurit colorat, aromat după reguli doar de ei ştiute, cu lămîie, trandafiri, cacao, fistic, vanilie şi scorţişoară... Era bun, mult mai bun decît cel pe care-l iau acum din supermarket, la preţ mic şi în recipiente de plastic. Acum, şerbetul e cerşetorul galantarelor cu dulciuri. Atunci, era rege şi avea pe lîngă dumnealui o mulţime de curteni: batoane cu susan, rahat cu nuci şi alune, halviţă şi nuga, bomboane fondante, cadaif, sarailii şi baclavale. Dar el, şerbetul era, pentru mine cel puţin, pe picior de egalitate cu dulceaţa de cireşe amare. Şi acum, cînd gust oricare din aceste două minuni, sunt din nou mică, în salonul demodat al mătuşii Maria, cu fundiţă bleu în păr şi rochie cu gărgăriţe, luptîndu-mă cuminte cu o linguriţă de argint vîrfuită cu şerbet de lămîie, pe care o strecuram din vreme în vreme în paharul aburit, cu picior, în care nu aveam cine ştie ce suc, ci doar apă rece de la fîntînă, sau cu o farfurioară specială pentru dulceaţă, pe care mătuşica mi-o alimenta din chesea, dacă stăteam liniştită şi o lăsam să vorbească în tihnă cu bunica. Nu o dată am adormit, strîngînd la piept linguriţa bine curăţată, ghemuită într-un fotoliu adînc, legănată de susurul vocilor şi răsfăţată de mirosul trandafirilor de sub fereastră. Ce puţin ne trebuie, cînd suntem mici, ca să fim fericiţi. Ce puţin ne trebuie şi cînd suntem mari... Hm, cred că-mi mai ofer o linguriţă de aducere aminte...