Plecările, sosirile...

      Niciodată nu mi-au plăcut gările. În copilărie, cînd toţi erau fascinaţi de trenuri, cînd stăteau băieţii cu orele la gardul triajului, urmărind manevrele, eu le întorceam spatele. Nu-mi plăceau trenurile. Cumva, deşi le asociam cu vacanţele, cu taberele, cu libertatea dată de lipsa cursurilor, ştiam, încă de atunci, că ele însemnau despărţire. Mă întristau mereu trenurile, cu ţignalul lor ascuţit, cu zgomotul specific al roţilor şi al uşilor închise, în spatele cărora zăreai mereu cîte un un obraz înlăcrimat. 

      De-a lungul anilor, am avut experienţe plăcute cu trenurile: conversaţii delicioase, cîteodată, mereu altfel de oameni pe care să-i studiez, ba chiar, din complicitatea aşteptării unui tren care nu mai venea mi s-a născut o prietenie. Dar, cumva, m-am temut mereu de ele: să nu plece fără mine, în cel mai nepotrivit moment, să nu se strice, iarna, în mijlocul cîmpului, al pustiei, aşa cum mi se părea mereu nesfîrşita Cîmpie a Bărăganului, să nu fie în ele prea frig sau prea cald, prea aglomerat sau, dimpotrivă, pustiu. Totuşi, pînă acum, nu ştiam exact de ce am, faţă de trenuri, sentimente atît de amestecate. Acum ştiu, iubito, acum ştiu... Ele mi te aduc şi mi te iau, ele mă duc lîngă tine şi apoi mă smulg de lîngă tine. În ele trăiesc bucuria nemaivăzută a aşteptării momentului în care te voi revedea, tot în ele, agonia încă unei despărţiri (iată ceva la care niciodată n-am să fiu bună, să nu mi-o iei în nume de rău!). Le iubesc şi le urăsc în egală măsură. Dar am nevoie de trenuri, iubito... Fiindcă am nevoie să ajung mereu la tine.