Nu-mi plac pedepsele. Probabil nu sunt singura :)... Ori de cîte ori sunt pedepsită, indiferent dacă am fost sau nu vinovată, îmi aduc aminte de copilărie. Mama, de cîte ori mă pedepsea - de regulă, fiindcă îi răspundeam, se pare că asta este boroboaţa supremă pe care o poate face un copil - , îmi spunea, invariabil, "Să ştii că pe mine mă doare mai tare decît pe tine". Nu-mi aplica niciodată corecţii corporale, cred că vreo două, trei palme sunt tot ce am luat de la ea, dar, frate, rău mai usturau pedepsele ei! Şi morala mă durea mai îngrozitor decît orice bătaie. Nu înţelegeam atunci de ce mă mai pedepseşte, dacă tot o doare mai rău pe ea?! Şi, sincer, nici acum nu înţeleg. Fiindcă eu am fost genul de copil pe care îl apăsa conştientizarea propriei greşeli. Mă durea mai mult să ştiu că am supărat-o pe mama, decît faptul că-mi interzicea să citesc vreo săptămînă şi, credeţi-mă, asta, pentru mine, chiar era pedeapsă! Practic, scopul pedepsei era atins încă dinainte de aplicarea ei, fiindcă mie, doar văzînd-o mîhnită, mi se înecau toate corăbiile. Ar fi fost suficient să-mi spună că am supărat-o, să-mi arate că mîhnirea ei e izvorîtă din faptele mele. Aşa, pedepsele nu făceau decît să mă îndîrjească, pînă la finalul lor uitam de regulă de ce le primisem. Şi, evident, greşeam iar. Pînă într-o zi, cînd mama a realizat că sunt prea mare ca să mă mai pedepsească şi mi-a spus-o, adăugînd: "Dar ar trebui să-ţi fie ruşine că m-ai supărat!". Şi mi-a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu