Gaura neagră şi isteria generalizată

Ziua de ieri a fost interesantă. Indiferent de domeniul de activitate, de câte lucruri aveau de făcut, oamenii au discutat toată ziulica despre ce anunţ urma să facă NASA la orele 19,00. Şi a fost, vezi bine, chestiune serioasă! Sute de comentarii, mai mult sau mai puţin avizate, pe zeci de site-uri de ştiri, pe bloguri, pe messenger, cred că şi pe Facebook, dar nu sunt sigură, nu am cont acolo :). În orice caz, nu a fost om informat care să nu ştie că urmează să se transmită în direct amănunte despre descoperirea specialiştilor de la NASA. Care specialişti, vezi bine, sunt de încredere, nu precum oamenii de ştiinţă britanici, australieni sau de altă naţionalitate care, periodic, descoperă câte ceva epocal pentru tratarea cancerului sau a impotenţei sau a obezităţii. Una peste alta, ziua a trecut, s-au făurit scenarii despre meteoriţi ucigaşi, în drum spre Pământ, gata să ne spulbere pe toţi şi să ne transforme în pulbere de stele. Până la urmă, n-a fost nimic din toate acestea. Doar o gaură neagră, la multe milioane de ani lumină distanţă. Să ne înţelegem, o gaură neagră e o chestiune importantă. Şi mare. Şi care trage înăuntru tot ce mişcă şi ce nu mişcă. În fine, dacă sunteţi pasionaţi de fizică, ştiţi despre ce este vorba. Un lucru nu pricep şi, sincer, nici nu mă mai străduiesc. De ce era descoperirea importantă pentru toată suflarea planetei şi nu doar pentru oamenii de ştiinţă - ăia perfect autentici, care îşi petrec jumătate de viaţă studiind o stea? Sau avea nevoie NASA de audienţă maximă la ora cutare? Şi dacă da, de ce? Uite întrebări la care, personal, mi s-ar părea mult mai interesant să găsesc răspunsul :). Dar, evident, pentru a spune asta nu organizează nimeni conferinţe de presă.

Nebunie de noiembrie

E un noiembrie nebun. Cu temperaturi de peste 20 de grade, cu dor de ducă, cu zâmbete - cu şi fără motiv - şi cu multe, multe proiecte. Aş zburda la mare distanţă de casă, chestie imposibilă, deocamdată. Aş umbla pe munţi sau chiar la malul mării, aş bântui fără ţintă pe drumuri neumblate. Cu tine. Doar noi două, lăsând în urmă grijile zilei. Zâmbindu-ne, rememorând clipe, făurind noi amintiri. Şi fiindcă, deocamdată, nu se poate, îmi fac rezerve. De vise, de putere, de dor. Închid ochii şi te prind de mână, să ştii că sunt lângă tine, cu tine, a ta.

Ce-i mai bine pentru mine ştiu eu!

Nimic nu mă enervază mai mult decât încercarea altor oameni de a-mi demonstra că ştiu ei ce e mai bine pentru mine. De la alesul hainelor şi al cosmeticelor, la alesul partenerului de viaţă sau al cauciucurilor de iarnă, toată lumea e expertă în viaţa ta. Şi încep, frate, toţi să se agite şi să încerce să te convingă că ştiu mai bine decât tine cede ce anume ai nevoie ca să fii fericit. Să ne înţelegem bine: nu sunt împotriva sfaturilor care, dacă sunt cerute, pot fi binevenite. În anumite situaţii, sunt dispusă chiar să accept şi un sfat nesolicitat. Sau măcar să-l ascult. Pe de altă parte însă, nu pricep de ce simt oamenii nevoia să se transforme în stăpâni pe viaţa ta, în consilieri nesolicitaţi şi neplătiţi, cu atât mai mult atunci când, în mod evident, îţi e bine. Adică, domnule, înţeleg să ţii morţiş să-i dai sfaturi unui om care suferă sau care este preocupat de rezolvarea unor situaţii aparent fără ieşire. Dar, când vezi că omul e fericit, că e tot numai un zâmbet, când îl întrebi şi îţi şi spune că e fericit, de ce te apuci să-i găseşti soluţii la toate problemele pe care crezi tu că ar putea să le aibă?!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, în ceea ce mă priveşte, am învăţat, în ultimii ani, un lucru extrem de important: singurul stăpân al vieţii mele sunt eu. Persoanele care au impresia că nu-i aşa ar face bine să se ducă învârtindu-se!

Armura

Câteodată, zâmbetul meu e o armură. Una cu puţin mov, astăzi. În spatele ei, sunt tot eu, puţin cam tristă. Nimic iremediabil însă. Mai ales că am primit telefoane şi cadouri (frumoase, merci, merci) şi am şi oferit.

"Tufănele" - Ştefan Luchian

A mai plecat un poet

A mai plecat un poet
s-a dus să prindă fluturi
pe lângă Bălţi străine
dar ale noastre toate
si-n vorba din vechime
o să se scalde, poate
poetul neuitării de mumă şi de ţară
să soarbă prin toţi porii
albastrul clar de toamnă
să-i toarne vin în cupă
hangiţa cea mai dulce
să-i cânte trubadurii
atâtor generaţii
iertaţi-l sau huliţi-l
iubiţi-l sau urâţi-l
a plecat Poetul
şi omul nu se-ntoarce.



pentru Adrian Păunescu, un om care putea greşi mai puţin, dar un Poet care ar fi putut scrie mai mult...

Colecţionară de zâmbete

Câteodată, un zâmbet care ţi se oferă la momentul potrivit schimbă totul. Simţi cum sufletul îţi creşte ca o pâine bine coaptă, îţi revin culorile în obraji şi ai din nou poftă de viaţă. Chiar şi cea mai tristă zi devine un pic mai bună, dacă îţi zâmbeşte cine trebuie. Eu fac colecţie de zâmbete, iubito. Ale tale sunt nestematele din primul rând.

Vinovata de serviciu

Nu ştiu exact de ce, probabil ceva din personalitatea mea invită la o asemenea  concluzie - deşi, să mă picaţi cu ceară, n-aş şti să spun exact ce - mereu am fost vinovata de serviciu. Se întâmpla ceva rău în clasă, cât eram în şcoala generală, automat profesorii presupuneau că aş fi fost eu de vină. Ei, bine, recunoşteau, puşi în faţa probelor că nu era aşa, că poate nu în mod direct, dar sigur eram, într-un fel, responsabilă. Dacă doi băieţi se băteau şi spărgeau tabla, sigur se bătuseră din cauza mea! Şi, chiar şi în cazurile în care era absolut clar că nu avusesem nicio legătură cu evenimentul, aveam o privire obraznică şi asta era suficient pentru a fi vinovată!

Mai târziu, eram vinovată când încercam să organizez o petrecere sau o ieşire cu prietenii, fiindcă, în mod invariabil, era câte cineva căruia să nu-i placă locul, restaurantul, muzica, atmosfera sau naiba mai ştie ce... Până la urmă, sătulă de reproşuri, am încetat să mă mai ocup de aşa ceva.

N-am scăpat de reproşuri nici de la oamenii care m-au iubit şi pe care i-am iubit. Unii mi-au reproşat că nu am fost suficient de fermă, că nu mi-am impus punctul de vedere atunci când consideram că ei greşesc. Alţii, dimpotrivă, mi-au aruncat în faţă că sunt prea dură, că nu am sentimente, că nu sunt maleabilă şi că, fără îndoială, dacă se creează o situaţie conflictuală, eu sunt vinovată, fiindcă mă inflamez, fiindcă exagerez şi pentru că, la mine, emoţiile sunt ori prea puternice, ori lipsesc cu desăvârşire. Că mă agit când nu ar trebui şi amuţesc atunci când e cazul să-mi susţin punctul de vedere. Şi, în concluzie, că eu sunt vinovată de eşuarea relaţiilor cu pricina. Acum, o parte din vină clar am avut, fiindcă eu cred cu tărie că orice relaţie implică două persoane şi e imposibil, în acest caz, ca numai una să fie responsabilă pentru moartea pasiunii. Dar, dincolo de asta, m-am săturat să fiu doar eu vinovată. M-am săturat ca, în mod automat, când ceva merge rău, toate privirile să fie îndreptate spre mine. Declar în mod oficial că, de azi, nu mai sunt eu vinovată. Am pus "Închis" pe uşă şi plec. Dacă vă cade şifonierul în cap, dacă vă împiedicaţi de prag, dacă vă taie calea pisica neagră şi, în general, dacă astrele nu stau pe cer cum vreţi voi, nu mai daţi vina pe mine. Şi, dacă vă treziţi dimineaţa cu durere de cap, nu aţi băut cu mine, e clar?!