De-un drog și de-o poveste...

Astăzi am cântat cu niște suflete dragi... Am cântat după multă vreme, fără să mă gândesc la nimic. Mi-a prins bine, mi-a plăcut să-mi aud vocea, după ceva tăcere. Și acum am să adorm, adoooorm. Ca de-un drog și de-o poveste...

Soldat sau pisică?

Uneori, am impresia că suntem soldați. Soldați disciplinați, care repetă la nesfârșit aceleași gesturi, care se duc la muncă, muncesc, pleacă spre bârlog, cumpără din drum o pâine, apă, sună acasă, să vadă dacă n-au uitat ceva - țigări, o bere, mâncare pentru câine sau pisică, plastilină că mâine are ăla micu oră de Educație artistică - primesc instrucțiuni, deschid portofelul, numără, se încruntă, numără iar, renunță la bere. 

Cred câteodată că, dacă nu am avea căi neuronale bătute, dispoziția predestinată de a primi ordine, nici n-am fi atât de ușor de condus. De mânat, mai bine zis. N-am fi așa de blânzi, așa de domestici, de îndobitociți, uneori, de propriile nevoi. Îmi plac pisicile pentru că, dintre toate animalele de pe lângă casa omului, sunt singurele pe care doar avem impresia că le-am îmblânzit. În realitate, sunt libere. Se prefac atâta timp cât asta le aduce mai aproape de țel, fie el cea mai fragedă bucățică de carne din farfuria ta sau accesul la cel mai interesant obiect de pe raftul de sus al bibliotecii. Pe urmă, se întorc în ele, suverane. Te pot iubi cu convingere, dar asta nu le va împiedica să te și zgârie cu patimă, la o adică, dacă nu le faci pe plac. Și în niciun caz nu ai să le determini să se joace, dacă nu vor, să mănânce, dacă nu le place, să doarmă, doar fiindcă e noapte. Mi-ar plăcea să fiu mai pisică și mă trezesc, din păcate, din ce în ce mai soldat. Am să-mi ignor însă durerea de spate, am să mă întind între perne cu un pahar de vin și am să ascult o inițială franțuzească. Până mâine, ordinele mai pot aștepta... 

Septembrie chiaun și tovarășa de modă veche

     E septembrie din nou. A trecut de jumătate și parcă încă nu-l simt ca atare, deși frunzele curg deja galbene din copaci, deși, azi, au început ploile de toamnă. Prima zi de școală, care e mâine, a scos florarii pe stradă, prin cartiere. Îmi plac buchetele de flori de toamnă care însoțesc acum începutul de an, deși, din ce am văzut, mămicile preferă aranjamentele savante, florile pretențioase. A mea mă lăsa să-i cumpăr singură flori învățătoarei și nu uita să-mi spună, mereu: ”Doar dacă simți tu că vrei să-i dai”. Și voiam. Îmi era dragă tovarășa, acum redevenită doamnă. 

     Tovarășa era o moldoveancă get beget, plinuță, cu aer și obraji de femeie sănătoasă, cu un păr lung, bogat, ondulat. Frumoasă și bună la suflet, exact cum trebuie să fie o învățătoare. Încă o iubesc pentru că mi-a pus zece și la caligrafie deși scriam urât. Corect, dar urât. O iubesc pentru că m-a lăsat să citesc ce și când voiam, pentru că m-a învățat temeinic regula de trei simplă, pentru că mi-a explicat problemele cu picioare și capete de găini și oi (deși, sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu puteai să pui oile într-un țarc, separat de găini, și să le numeri picioarele și capetele; eu așa aș fi făcut). O iubesc pe tovarășa fiindcă mi-a pus zece la desen pe planșele făcute, în mod evident, de mama și la lucru manual pe etamina cusută tot de ea. Perfect incorect, ați spune, dar tovarășa știa că, dacă mă lasă, în timpul ăla, să citesc, asta mă va ajuta mai mult pe viitor decât chinul de a face un lucru pentru care, clar, nu aveam nicio înclinație. Nici la sport nu eram foarte bună, dar am iubit-o pe tovarășa fiindcă m-a pus, două săptămâni la rând,să sar coarda într-un colț al terenului de sport până am învățat. După aceea, în fața blocului, fetele mă primeau în sfârșit în jocul lor.

    Să înveți niște copii să scrie alfabetul e cu siguranță foarte greu. La fel de greu e să-i înveți artmetică și limbă română și să le deslușești tainele notelor muzicale și pe ale culorilor complementare. Dar cel mai greu e să-i ajuți să devină oameni. Să le încurajezi talentele, să le suplinești lipsurile, să-i îndrumi fără să-i sufoci și să-i iubești, Eu am avut noroc. Acum, cu toate reformele, cu clasa 0 care trebuie să aibă nu știu ce fel de bănci și nu știu ce fel de scaune (deși copiii au aceeași vârstă pe care o aveau cei din generația mea în clasa I) și mai multe colțuri amenajate decât are clasa în total, mă gândesc oare mai au învățătoarele/educatoare/institutoare timp și dispoziție să facă oameni din micuții ăștia? 

O leapşă indiană:)

Un indian Tuscarora şi fiica sa

De la Ina, am primit o leapşă mică, dar voinică:). Cică trebuie să spun care ar fi numele meu indian. Indian ca în pieile roşii, nu ca la Bollywood. Buuun, cum amerindienii foloseau concepte pentru numele lor, nu e musai să ştii ce limbă vorbeau cei din tribul Tuscarora, de pildă, din care mi-ar fi plăcut să fac parte. Şi, cum tind să cred că nici în varianta indiană nu aş fi fost o femeie cu nume gen Zori de Zi sau Clar de Lună, cred că m-ar fi chemat Cea-care-descântă-cuvinte.

Recompunere

la umbra gândurilor, mă regăsesc în visele mele
mă ascult cu atenţie, să-mi prind fiecare nuanţă
mă cercetez amănunţit, mă recompun cu migală
sunt eu, şi totuşi parcă alta
mai stăpână

...

între mine și restul lumii e o platoșă.
groasă, nesimțirea mă învață cum să trăiesc
nu mai cred în poveștile copilăriei
nu mai sper și nu mă mai trezesc
rămân în visul meu mov
ca sub un clopot
scufundat în oceanul unor lacrimi mai vechi
nu parcurg nici distanțe
nu mai am răfuieli
respir rar și încet, să nu sparg adăpostul
din mine, de unde începuturi renasc
în cenușă de fluturi

Să-i trag una în cap lui Murphy!

Este sentimentul pe care-l am atunci când mi se îngrămădesc pe cap o grămadă de lucruri de care nu aveam nevoie, pe care nu mi le doream şi pentru rezolvarea cărora  nu prea am ce face. Evident, mi-e imposibil să le prevăd, să le împiedic să se întâmple, dar, atunci când vin avalanşă peste mine, nu mă pot împiedica să mă întreb, exasperată: De ce eu? De ce mi se întâmplă toate numai mie?. Poate pentru că, aşa cum spunea, demult, demult, bunica mea, eu le pot duce. Şi cineva, acolo sus, ştie. Dar, pe cuvânt, aşa mi-ar plăcea uneori să nu se mai joace Murphy ăsta cu nervii mei! Wishful thinking.