Curajul renunţării la sine

Only you - Romantic saxophone

Clipele acelea cînd tu nu mai contezi. Cînd existenţa ţi se concentrează asupra ei. Cînd chiar ai face orice ca să-i fie bine. Momentele cînd doar zîmbetul ei e astrul zilei tale, orele în care ai da averi să-i auzi vocea, minutele în care poţi să-i spui c-o iubesti, secundele acelea preţioase cînd trăieşti să-i dăruieşti plăcere. Şi asta îţi face un bine teribil... Ce înseamnă, de fapt, să iubeşti? Să ai curajul de a renunţa la tine, pentru a deveni parte a unui "noi". Şi, după ce ai făcut-o, să fii fericit ca parte a acelui întreg.

Nevoia de peşteră

Enigma - ''Age of loneliness''


Îmi amintesc extrem de clar că, în copilărie, cel mai mult îmi plăcea să rămîn singură acasă. Iar asta se întîmpla, din fericire, destul de des. Găseam întotdeauna o atît de mare voluptate în singurătatea aceea, încît n-am fost niciodată tentată să o convertesc în genul de petrecere ad hoc pe care copiii o pun la cale în asemenea situaţii: cît mai mulţi vecini chemaţi în casă, cu care să arunce roşii, ouă sau alte chestii comestibile contondento-murdăricioase în trecătorii fără vină sau, cum se întîmplă mai nou, să joace jocuri pe computer ori să vadă filme porno, deşi am mari dubii că asta se mai face în gaşcă, aşa, ca pe vremea comediilor soft pe care le vedeam, la grămadă, la video, la vecinul norocos cu tată vaporean. Acum, departe de mine gîndul să susţin că eram, din faşă, mult prea adultă pentru asemenea distracţii în gaşcă. Nu, am avut şi eu parte de tranşa mea de nebunii. Doar că astea se consumau, de regulă, afară. În casă, savuram singurătatea ca pe un dar: puteam face ce vreau, aveam, chiar şi pentru puţin timp, iluzia libertăţii depline. Şi ce drog poate fi mai ameţitor ca această senzaţie că poţi face orice? Limitele libertăţii mele între patru pereţi erau insesizabile atunci. Singură, eram stăpîna lumii mele şi îmi era suficient. Poate şi din cauza aceasta, perioadele de singurătate pe care le-am traversat ulterior nu m-au dezechilibrat, nu m-au împins la depresie. Cumva, am reuşit mereu să-mi găsesc echilibrul, să împac nevoia mea de companie - fiindcă iubesc oamenii, am prieteni, nu mulţi, dar buni, sunt perfect adaptată social - cu nevoia de peşteră, cum îi zic eu însămi tendinţei mele de izolare. Din cînd în cînd, aparent fără motiv, simt nevoia să mă întorc în mine şi să fiu singură. Fără ca asta să mă transforme într-o singuratică.

Mi-e greaţă de viaţa publică

În general, cine mă citeşte ştie asta, evit să scriu despre politică. Fiindcă a trecut atâta vreme de când m-am săturat de ei, actorii politici, încât mi-e greaţă fie şi numai să le pomenesc existenţa. Mi-e atât de greaţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa publică acum, încât simpla menţiune a numelui preşedintelui României sau pe cel al preşedintelui vreunui partid mă face să urlu, pe dinăuntru. Atâta nesimţire zace în ei, atâta lăcomie, atâta mizerie, că n-au rămas parcă nici termeni în limba română să pot să-i încondeiez cum ar merita. Sau nu am eu obrazul suficient de gros ca să-i folosesc. Una peste alta, modul în care, astăzi, premierul desemnat al României, Lucian Croitoru, privea peste umăr la preşedintele Băsescu în timp ce se străduia să explice, cu modestie, cine e el şi de ce e acolo, în faţa naţiunii, m-a amuţit complet. N-am văzut în viaţa mea om mai timorat, mai crispat, mai speriat de ce i se întâmplă. Şi, slavă Cerului, am avut la premieri să ne punem şi-n cap, şi mai buni, şi mai proşti, şi tehnocraţi, de toate culorile politice. Cum s-ar zice, am cam văzut destui. Aş spune însă că discursul ăstuia de acum a întrecut orice limită. Arăta omul ca şi cum Băsescu l-a avut cu ceva la mână şi l-a obligat să fie prim ministru. Mai ştii, aşa o fi?!

Începuturi

Îmi plac începuturile. Parcă sunt foi albe de hîrtie, pe care se scriu destinele. Nu ştiu cine e maestrul pictor de ideograme, litere latine, arabe, cine e şamanul ori şeful de trib aborigen care scrie ori desenează simbolurile fiecărei vieţi. Dar, oricine ar fi, oricum ar arăta, sper să-şi fi îndreptat privirea cu tandreţe şi bunăvoinţă asupra începutului care mă bucură astăzi. Să-i aştearnă înainte o cale dacă nu uşoară, măcar frumoasă, plină de dragoste, într-o lume pe care o sper mai bună, mai caldă, mai puţin încrîncenată. Şi să-i menească un dram de noroc. Fiindcă sănătoşi, vorba bancului, erau şi ăia de pe Titanic şi la nimic nu le-o folosit:)!

Steluțe de mare - sau să ajutăm, dacă putem

De la Lialia - http://liarebelyell.blogspot.com/ - am preluat această postare cu gandul că, poate, cititorii şi cititoarele mele din Bucureşti, care vor putea şi vor dori, o vor ajuta pe Lia să le însenineze puţin existenţa acestor micuţi. Mai mult decît a scris ea, eu n-aş putea spune...

Am cunoscut-o pe Isabelle Loreley luni, după un scurt schimb de mailuri. Pentru că s-au adunat foarte multe jucării și hăinuțe de la oamenidarnici, am zis că poate mă alături ei și ducem și la copiii pentru care se luptă ea. Copii cu diagnostice odioase: leucemie, Limfom Malign Non Hodgkin, tumoră neurocerebrală. Într-un cuvânt cancer.

Am pus din pungă în pungă hăinuțe, jucării, le-am mutat dintr-o parte în alta. Casa ei ca și ea mea. Plină de saci, de hăinuțe la uscat. Mai mult ca oricând, acestor copii nu poți să le duci lucruri prăfuite sau murdare. Trebuie atenție, să nu fie prea pufoase, că fac alergii. În plus, nu e de ajuns să le dai așa, orice jucărie, ci dacă tot facem ceva, să le dăm exact ce își doresc. Urși, mașinuțe, maimuțe. Am aflat de la Isabelle o chestie foarte tare. Celor foarte mici nu le plac jucăriile maro. Cât de mici? am întrebat. O să vezi.

Am decis să ducem doar jucării și dulciuri prima dată, ca să nu-i agităm prea tare. N-am avut probleme să intrăm la Budimex (M.S. Curie). Etajul 5 secția Oncologie pediatrică. Pe rând, i-am cunoscut pe Fabian, pe Ștefănuț, pe Găbița, pe Andreea, pe Cosmina. Și pe prea mulți alții. Cazuri în spital, drame pentru părinți, lecții de viață pentru oricare dintre noi, copii pentru ei înșiși. Niște copii fabuloși, veseli, vorbăreți, cuminți, bucuroși că primesc exact jucăriile pe care și le doresc. Copii care vor să trăiască, luptători, curajoși.

Isabelle îi știa pe fiecare, a scris și scrie despre fiecare. În afară de bani pentru operații, au nevoie de lucruri care să le mai aline din durere, măcar puțin. Pampers și lapte praf (Nan) pentru cei mici, șervețele, încălțări, papuci, pijămăluțe pentru cei mai mărișori, un Monopoly sau alte jocuri de genul acesta și jocuri pe calculator pentru cei mai mari. Pentru mamele care luptă alături de ei un pampers pentru copii, un săpun, un șampon, un prosop valorează aur. Dintr-un bon de masă de 8,72 lei (am primit donații bonuri de la mai mulți oameni și au prins extraordinar de bine) se pot lua 2 bucăți de piept de pui la grătar. În condițiile în care cina copiilor a fost ieri un orez fiert cu niște urme de legume și o zeamă maronie ce nu am idee ce era. Ca să lupte cu boala au nevoie de sistem imunitar puternic. Din ce???

Culoarul secției oncologie are pe dreapta și stânga niște acvarii. Nu poți să le numești saloane. Nu există nici măcar o urmă de intimitate. 20 de copii cu tot atâtea mămici în aceste acvarii. Nu ai loc nici să arunci un ac. Au un wc și câte o chiuvetă în cameră. Nu în fiecare. Copiii din România nu mor neapărat de cancer, ci de complicațiile apărute pentru că nu primesc medicamentația necesară nici măcar pentru febră. Nurofen. Banal pentru noi, nu? Vital pentru ei.

Hăinuțe și încălțări se adună și pentru ei și pentru cei de la Valea Plopului (mâine merg la ei cu o dubă și 2 mașini pline) și e minunat. Dar copiii și mamele de la Budimex și de la Fundeni, unde voi merge săptămâna viitoare, au nevoie concret de pampers, șervețele, Nurofen, creme pentru iritații la funduleț, lapte praf Nan.

Ce rugăminte am eu la voi? Să nu plângeți, să nu vă întristați, nu de lacrimile noastre au nevoie. Ci să preluați mesajul meu și al Isabellei (la ea fiecare copil în parte are povestea și conturile unde se pot face donații), să ajungă la cât mai multă lume. Când puteți, să cumpărați un săpun, niște scutece (numărul 4, 5, 6), un lapte praf (Nan 1, 2) și să-mi dați un semn și voi fi la voi să le preiau și să vă mulțumesc. Din banii adunați la oamenidarnici și din bonurile primite voi da și Biancăi și Ștefaniei, am cumpărat dulciuri și rechizite și pentru cei de la Valea Plopului și pentru copiii din spitale. Și cel mai mic ajutor de la noi înseamnă enorm pentru ei. Vă mulțumesc că sunteți oameni.

Știți de ce sunt copiii prezentați de Isabelle steluțe de mare? De la povestea asta:

Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă.

Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val.

Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă.

Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse:

- M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează?

Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse:

- Pentru asta contează.

Ce ne trebuie ca să fim fericiţi

Cu siguranţă, toţi ne punem întrebarea asta mai devreme sau mai tîrziu. Pentru mine, după mult timp, răspunsul e unul simplu: MIE ÎMI TREBUIE DOAR EA. Te iubesc, baby!

În lipsa ta

când nu eşti aici, iubito
cărările mele duc spre nicăieri
nu mi se mai aprind luminile ochilor
mi se închid ferestrele sufletului
îmi ferec amintirile cu zăvoare grele
să nu zboare în vântul drumurilor tale
când lipseşti, iubito
trăiesc în viitor
îmi torn visele în alambicul somnului tău
să mi le faci, mâine, trecut.