Niciodată

Nu vreau să ne certăm definitiv. Niciodată. Nu vreau să lăsăm răutăţile lumii de afară în noi şi între noi. Niciodată. Nu vreau să le dăm dreptate idioţilor care fac statistici despre cuplurile gay. Niciodată. Până acum, reţeta noastră, aşa puţin probabil să funcţioneze cum pare uneori, privită din exterior, a mers de minune. Aşa că hai să nu ne schimbăm. Niciodată. Să nu ne luăm de bune, una pe cealaltă. Niciodată. Să nu subestimăm obstacolele, dar nici pe noi două. Niciodată. 

Şi da, ştiu, cică niciodată să nu spui niciodată. Dar eu, azi, am chef s-o fac. Aşa.

Vreau să nu mai fiu eu

Mi-e dor să fug, să mă sui în primul tren, autocar, orice şi să plec. Să nu mai am responsabilităţi. Să nu mai răspund la telefoane. Să nu mai fiu eu, măcar pentru câteva zile. Să-mi dezbrac propria piele şi să alerg prin nişte păduri, pe după nişte munţi, să caut prin poieni brânduşe. Să mă dezvlănţui, să râd, să muşc dintr-o bucată de carne friptă pe jar, să beau vin roşu, aspru, dintr-un pahar aburit, să-mi ling buzele de zahărul unei prăjituri abia scoasă din cuptor, să joc strip-poker, să ascult muzică tare. Să nu mai fiu serioasă, să cânt, să mă fardez tare şi să joc biliard într-un bar aglomerat. Şi pe urmă să dorm, să dorm fără vise. Şi să fac dimineaţa cafea tare, să ies cu ea pe balcon, în frig, înfăşurată bine într-o pătură şi să o sorb, ascultând pădurea. 

Iar urlu la lună

Cu siguranţă, faptul că mă uit la un serial cu vampiri nu are nicio legătură cu lipsa mea de somn din ultimele zile. Mai degrabă e luna, din nou plină. Încep să am nişte dileme. Oi fi vârcolac şi nu ştiu? Asta clar mi-ar complica viaţa. Cumva, mereu am avut senzaţia că, dacă teoria cu vieţile anterioare - eventual în altă formă decât cea umană - e valabilă, eu am fost o felină. Deşi mi-ar fi plăcut să fiu un mesteacăn. Lipsa de somn mă face să aberez. Vreau să dorm, în braţele tale, cu fereastra deschisă, aşa, ca să simţim frigul pe obraji, dar sub plapumă să ne fie cald şi bine. Să auzim liniştea.

Jucându-mă de-a Valentina

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt o romantică. Incurabilă şi fericită să fiu astfel. Nu-mi doresc serenade sub balcon - iubito, nu te spăria, ştiu că nu poţi cânta, faci alte lucuri de o mie de ori mai bine, deci nu-i bai! - sau, dacă mi le-aş dori, ar fi la Veneţia, din gondolă, aşa, ca să fie şi decorul perfect :) şi să le cânte un profesionist, tu să şezi frumos lângă mine şi să mă săruţi, mai bine!. Nu vreau neapărat inimioare din pluş roşu cu scris roz (da, roz pe roşu, oroare, ştiu, dar există!), nici măcar din turtă dulce, deşi îmi place. Dar, pot să spună orice or spune toţi combatanţii care nu vor Valentine's Day, eu vreau! Vreau orice are legătură cu dragostea fiindcă sunt îndrăgostită! Prefer orice manifestare a iubirii, cât de siropoasă ar fi ea, decât o manifestare, fie şi mică, a urii. Aşa că să mă lăsaţi în pace voi, oamenii acri care nu vreţi să sărbătoriţi azi! Pun pariu că, de fapt, nu sărbătoriţi nicicând sentimentele, ba, mai mult, probabil nici nu admiteţi că le aveţi, asta nu e de bon ton! Da, ştiu, ne-au invadat americănismele. E drept. Dar nu-mi spuneţi că nu beţi cola la film, că nu vă cred. Şi nu-mi spuneţi că nu mâncaţi nimic tip fast food, niciodată, că iar nu vă cred. Şi, mai ales, nu-mi spuneţi că nu vă uitaţi la succese hollywoodiene de box office, că asta e chiar culmea. Ah, şi, ca să nu uit, n-am nimic împotriva Dragobetelui, săracul. Adică, nu mă împiedică nimic să sărbătoresc şi pe 14 şi pe 24 februarie şi, dacă aşa vreau eu, şi în fiecare joi de după prima marţi de când mi-a trecut ciclul. Cui nu-i convine că eu, azi, zâmbesc tâmp şi îi trimit iubitei mesaje, n-are decât să privească în altă parte. Mai ales dacă a fost întors de la sân, că, azi, n-am chef să mă deoache nimeni. Nu de alta, dar sunt frumoasă, strălucesc toată şi nimic nu e întâmplător. Sunt îndrăgostită. Şi mă iubeşte. Şi n-aveţi decât să crăpaţi toţi de ciudă. Na!  

A te sinucide sau a nu te sinucide

Mă întreba recent cineva, persoană respectabilă şi trecută prin viaţă, dacă m-am gândit vreodată să mă sinucid. Aparent, cică orice om inteligent se gândeşte măcar o dată în viaţă la această posibilitate de a-şi încheia socotelile cu lumea. Ei bine,  eu una nu m-am gândit până acum şi, sincer, nici nu mă văd făcând-o vreodată. Iubesc viaţa cu ardoare, trăiesc fiecare zi cât mai frumos posibil. Încercările nu m-au ocolit, au fost cu siguranţă momente în care am simţit că nu mai pot, dar nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid. Nu ştiu dacă asta mă face mai puţin inteligentă şi nici nu mă prea interesează. Se spune că îţi trebuie mult curaj ca să te sinucizi. Eu cred că, dimpotrivă, e o dovadă de laşitate. Mi se pare mult mai greu să faci faţă dificultăţilor, să îţi depăşeşti propriile limite, să găseşti resurse pentru a renaşte din propria cenuşă. Voi ce credeţi?

Lecții

Am învățat răbdarea într-un mod de care nu mă credeam in stare. Și am mai învățat că în fiecare zi te pot iubi mai mult decât în precedenta. Și că sunt frumoasă fiindcă tu mă vezi așa. Din pricina ta, am devenit curajoasă. Sau în cinstea ta. Nici eu nu mai știu și poate că nici nu prea contează. Mi-aș dori doar să nu-mi iei curajul drept inconștiență. Deși, chiar dacă e așa, asta tot de la tine am învățat. Până nu plonjez în gol, nu mi se dezvăluie limitele propriului eu. Până nu mă autotestez, nu mă cunosc.Și, dacă nu mă cunosc, m-aș putea iubi cu sinceritate? Iar dacă eu nu m-aș iubi cu adevărat, aș mai putea eu oare să-ți primesc dragostea? E cel mai frumos dar din viața mea, asta să știi.

Anticariatul din visul meu

De la Pinocchi0 am primit o leapşă bună de tot, aşa, ca un pişcot cu ciocolată, lângă o cană cu lapte fierbinte şi cu multă cacao. Pentru doamna Nartica, zice prietenul meu să descriu trei obiecte care nu ar trebui să lipsească din anticariatul visurilor mele. Trei obiecte sunt tare, tare puţine, dar am să încerc :).

1. Evident, cărţi, dar, pentru mine, cartea ideală ar fi o ediţie veche, în franţuzeşte, a Contelui de Monte Cristo. Sau ediţia princeps a cărţii lui Radu Tudoran "Toate pânzele sus".
2. Un samovar maiestuos, greu, din argint, unul care să-ţi cânte la ureche, în ruseşte, cu acompaniament de balalaică, poveştile cu troici trase de trei cai şi cu zăpezi nemaivăzute.
3. O sofa turcească, joasă, cu narghileaua alături şi cu un şal greu, brodat cu mătase roşie şi cu ciucuri grei în colţuri.

Iar leapşa merge, dacă binevoiesc, la Camelia , Liz şi Vrăjitorul de Cărţi.

Eminescu era pitzi!

           Din start spun o chestie, adresată tuturor acelora care vor sări cu criticile că am deranjat simbolul naţional: îmi place Eminescu. Adică îmi plac o mulţime dintre versurile lui şi cred că era un jurnalist tare bun, aşa, cu limitele epocii în care a trăit. Dar mă irită încercarea de a-l face nu ştiu ce erou, de a-l dezumaniza. Era om şi el şi nimic din cele omeneşti nu i-a fost străin. 

          De pildă, recent, am aflat o chestiune demnă de interes, din perspectiva actualelor purtătoare de poşete. Eminescu pare să fi avut o valiză Louis Vuitton. Adică valiza cu pricina, aflată acum în colecţia de artefacte preţioase a lui Cristian Ştefănescu din Bucureşti, i-a aparţinut sigur poetului, numai că, pe vremea aceea, producătorul francez încă nu aplica etichete pe valize. Cunoscătorii spun însă că modelul şi materialele folosite susţin ideea, cu atât mai mult cu cât valiza, care are aplicate multe etichete din locuri pe care sigur poetul nu le-a vizitat, a fost achiziţionată la mâna a doua, fiind ,chiar şi aşa, extrem de scumpă.  

         Un alt obiect scump, care a petrecut mult timp prin casele de amanet, după cum însuşi poetul recunoaşte în unele dintre scrisorile către Veronica Micle, este un ceas primit cadou de la tatăl său. Potrivit istoricului literar Graţian Jucan, „e un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un monogram: E.H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e reprezentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 (18 carate); 21180; P.F. Pe capacul din interior N 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Breguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie, de 77 grame greutate si un diametru de 46 mm". Valoarea ceasului, care costase 40 de galbeni - cât o cireadă de vaci - se justifica, astfel: era un Breguet. Asemenea ceasuri au avut Maria Antoaneta, Napoleon Bonaparte, Stendhal, Puşkin, Alexandre Dumas, Max Jacob, Winston Churchill etc., iar astăzi le întâlnim la Putin, la Sarkozy şi la regina Angliei. Semn că Eminescu nu era nici pe departe poetul sărac şi oprimat pe care ni-l descriau înainte de '90 manualele comuniste, ci era un aristocrat, cu toate atributele genului. Un pic pitzi, aşa, dacă ne gândim că singur mărturisea că îi place să se fudulească, la promenadă, cu ceasul său. Pe care însă nu întârzia să spună că l-ar amaneta rapid, pentru a-i putea plăti drumul de la Iaşi la Bucureşti Veronicăi, chiar în perioadele lui cele mai negre din punct de vedere financiar.