Cum să hrănim neuronu' obosit

Zilele lungi de muncă ar trebui să se termine cu cocktailuri albastre sau vinuri roșii sau șampanie în flute verzi, cu muzică bună și cu țigări de foi. Dar nu mereu se poate. Așa că mă mulțumesc, deocamdată, cu salată de ton și ciocolată cu alune întregi sau amăruie. Și cu ceai de cireșe sălbatice, cu miere și lămâie. Cu cărți bune și cântece vechi, dar nemuritoare. Și mâine e luni, dar luni e departe, când savurezi toate astea din vârful patului:). Am zis.

P.S. - Pantofii nu au nicio vină, sunt doar frumoși:)

Affaires de coeur

Îmi plac zilele libere, diminețile lungi și leneșe, cu cafeaua în pat și laptopul în pat și cărțile alături, cu muzica mea, cu florile mele. Astăzi mi-am început ziua cu un Earl Grey fierbinte, un pic îndulcit cu miere și cu ˝Affaires de coeur˝ de Madeleine Chapsal. Și cu o durere de spate, pe asta însă prefer s-o ignor:). Mă gândesc serios la o plimbare mai spre după-amiază, iar dilema cea mai mare a zilei va fi cu ce să mă îmbrac:)). Nu pentru că aș fi vreo fashionistă, ci pentru că în casă e cald și bine, iar afară, mai mult ca sigur, foarte rece. La mijlocul lui noiembrie, mereu mă simt ori prea îmbrăcată, ori insuficient îmbrăcată, chestie care poate fi frustrantă. În rest, până luni, adio griji și bătăi de cap. Voi ignora inclusiv campania, care a început agresiv  - brusc, o mulțime de necunoscuți vor să fie prietenii mei pe Fb și pe urmă încearcă să-mi posteze pe wall diverse mizerii. Dar nici măcar asta nu-mi va strica sfârșitul de săptămână:), pe care vi-l doresc minunat tuturor:)!

Receptacul pentru durere

Suferințele mele mă dor surd, înfundat, mă dor așa, ca o sâcâitoare durere incipientă de dinți. O știți, e acolo, dar e suportabilă, te împrietenești cât de cât cu ea, mai treci prin încă o zi. Suferințele altora mă dor însă acut, uneori cred că sunt un soi de rezonator pentru ele, mă umplu cu toate, mai mici, mai mari, mai justificate, mai puțin justificate, le primesc, le clasez, le analizez și încerc să le vindec. Așa sunt eu. Am încetat de multă vreme să îmi mai pun întrebări de ce și cum, pur și simplu am în mine această pornire de a-i vindeca pe alții. Sau măcar de a încerca. Ce am învățat de-a lugul anilor a fost că nu mereu merge, că sunt situații în care trebuie doar să aștepți să treacă. E ca atunci când vine un val mare și realizezi că nu-l poți sări, poți doar să te bagi cu capul la fund și să-l lași să te învăluie. 

Nu-mi place să-mi recunosc neputințele. Nu-mi place să-mi ating limitele, asta mă descurajează mereu. Pe de altă parte, realizez că în anumite privințe limitele mele sunt poate mai sus decât ale oricărui altcuiva. Că poate cer de la mine mai mult decât este omenește posibil. Că oricât de mult mi-ar plăcea să iau durerea cu mâna, uneori pur și simplu nu merge așa. Probabil și pentru că oamenii au nevoie să își trăiască suferința pe propriile picioare.

De-un drog și de-o poveste...

Astăzi am cântat cu niște suflete dragi... Am cântat după multă vreme, fără să mă gândesc la nimic. Mi-a prins bine, mi-a plăcut să-mi aud vocea, după ceva tăcere. Și acum am să adorm, adoooorm. Ca de-un drog și de-o poveste...

Soldat sau pisică?

Uneori, am impresia că suntem soldați. Soldați disciplinați, care repetă la nesfârșit aceleași gesturi, care se duc la muncă, muncesc, pleacă spre bârlog, cumpără din drum o pâine, apă, sună acasă, să vadă dacă n-au uitat ceva - țigări, o bere, mâncare pentru câine sau pisică, plastilină că mâine are ăla micu oră de Educație artistică - primesc instrucțiuni, deschid portofelul, numără, se încruntă, numără iar, renunță la bere. 

Cred câteodată că, dacă nu am avea căi neuronale bătute, dispoziția predestinată de a primi ordine, nici n-am fi atât de ușor de condus. De mânat, mai bine zis. N-am fi așa de blânzi, așa de domestici, de îndobitociți, uneori, de propriile nevoi. Îmi plac pisicile pentru că, dintre toate animalele de pe lângă casa omului, sunt singurele pe care doar avem impresia că le-am îmblânzit. În realitate, sunt libere. Se prefac atâta timp cât asta le aduce mai aproape de țel, fie el cea mai fragedă bucățică de carne din farfuria ta sau accesul la cel mai interesant obiect de pe raftul de sus al bibliotecii. Pe urmă, se întorc în ele, suverane. Te pot iubi cu convingere, dar asta nu le va împiedica să te și zgârie cu patimă, la o adică, dacă nu le faci pe plac. Și în niciun caz nu ai să le determini să se joace, dacă nu vor, să mănânce, dacă nu le place, să doarmă, doar fiindcă e noapte. Mi-ar plăcea să fiu mai pisică și mă trezesc, din păcate, din ce în ce mai soldat. Am să-mi ignor însă durerea de spate, am să mă întind între perne cu un pahar de vin și am să ascult o inițială franțuzească. Până mâine, ordinele mai pot aștepta... 

Septembrie chiaun și tovarășa de modă veche

     E septembrie din nou. A trecut de jumătate și parcă încă nu-l simt ca atare, deși frunzele curg deja galbene din copaci, deși, azi, au început ploile de toamnă. Prima zi de școală, care e mâine, a scos florarii pe stradă, prin cartiere. Îmi plac buchetele de flori de toamnă care însoțesc acum începutul de an, deși, din ce am văzut, mămicile preferă aranjamentele savante, florile pretențioase. A mea mă lăsa să-i cumpăr singură flori învățătoarei și nu uita să-mi spună, mereu: ”Doar dacă simți tu că vrei să-i dai”. Și voiam. Îmi era dragă tovarășa, acum redevenită doamnă. 

     Tovarășa era o moldoveancă get beget, plinuță, cu aer și obraji de femeie sănătoasă, cu un păr lung, bogat, ondulat. Frumoasă și bună la suflet, exact cum trebuie să fie o învățătoare. Încă o iubesc pentru că mi-a pus zece și la caligrafie deși scriam urât. Corect, dar urât. O iubesc pentru că m-a lăsat să citesc ce și când voiam, pentru că m-a învățat temeinic regula de trei simplă, pentru că mi-a explicat problemele cu picioare și capete de găini și oi (deși, sincer, n-am înțeles niciodată de ce nu puteai să pui oile într-un țarc, separat de găini, și să le numeri picioarele și capetele; eu așa aș fi făcut). O iubesc pe tovarășa fiindcă mi-a pus zece la desen pe planșele făcute, în mod evident, de mama și la lucru manual pe etamina cusută tot de ea. Perfect incorect, ați spune, dar tovarășa știa că, dacă mă lasă, în timpul ăla, să citesc, asta mă va ajuta mai mult pe viitor decât chinul de a face un lucru pentru care, clar, nu aveam nicio înclinație. Nici la sport nu eram foarte bună, dar am iubit-o pe tovarășa fiindcă m-a pus, două săptămâni la rând,să sar coarda într-un colț al terenului de sport până am învățat. După aceea, în fața blocului, fetele mă primeau în sfârșit în jocul lor.

    Să înveți niște copii să scrie alfabetul e cu siguranță foarte greu. La fel de greu e să-i înveți artmetică și limbă română și să le deslușești tainele notelor muzicale și pe ale culorilor complementare. Dar cel mai greu e să-i ajuți să devină oameni. Să le încurajezi talentele, să le suplinești lipsurile, să-i îndrumi fără să-i sufoci și să-i iubești, Eu am avut noroc. Acum, cu toate reformele, cu clasa 0 care trebuie să aibă nu știu ce fel de bănci și nu știu ce fel de scaune (deși copiii au aceeași vârstă pe care o aveau cei din generația mea în clasa I) și mai multe colțuri amenajate decât are clasa în total, mă gândesc oare mai au învățătoarele/educatoare/institutoare timp și dispoziție să facă oameni din micuții ăștia? 

O leapşă indiană:)

Un indian Tuscarora şi fiica sa

De la Ina, am primit o leapşă mică, dar voinică:). Cică trebuie să spun care ar fi numele meu indian. Indian ca în pieile roşii, nu ca la Bollywood. Buuun, cum amerindienii foloseau concepte pentru numele lor, nu e musai să ştii ce limbă vorbeau cei din tribul Tuscarora, de pildă, din care mi-ar fi plăcut să fac parte. Şi, cum tind să cred că nici în varianta indiană nu aş fi fost o femeie cu nume gen Zori de Zi sau Clar de Lună, cred că m-ar fi chemat Cea-care-descântă-cuvinte.