Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Mâinile II

Mai demult, scriam despre vârsta mâinilor. Nu spusesem atunci că pe mine mă fascinează mâinile oamenilor. Mâini cu degete lungi şi nervoase, aprinzând chibrituri sau strângând fulare, umbrele, cărţi. Mâini moi, cu pernuţe în locurile bune, mâini care să mângâie şi să răsfeţe. Mâini uşor aspre, de bunică muncită, mâini care seara îl aduc pe Moş Ene frecând copiii pe spate. Mâini care creează lucruri, mâini care vorbesc, care se miră, care sunt entuziasmate. Mâini care se zbat, precum fluturii prinşi în capcană, atunci când cuvintele nu se lasă născute. Îmi plac mâinile fiindcă spun lucruri despre oameni. Mâinile spun dacă eşti nervos, dacă eşti tipicar, dacă eşti fericit sau trist, dacă ştii răspunsul la întrebarea cea mai importantă din viaţa ta. Îmi plac mâinile care poartă inele, cele care poartă culori în brăţări, îmi plac mâinile cu modele pe unghii, mâinile care dimineaţa apără de frig alte mâini, mai mici, pe care le duc la şcoală. Îmi plac mâinile care alintă, mâinile care iubesc. Mâinile care le prind pe ale mele şi mă fac să tremur. Îmi plac mâinile talentate, mâinile vesele, mâinile care aduc daruri, mâinile care alungă febra şi aduc medicamente, mâinile îndrăgostite. Ale tale.

Niște mâini:)

Hotel Normandie

Odată, demult, când am ajuns la Deauville, m-am pierdut de grup - toată lumea voia să vadă marea, plaja, promenada. Eu voiam să văd Hotel Normandie. Şi, din cei 40 de oameni care mă însoţeau, nimeni n-a ştiut de ce.

Cupluri straight, plimbare gay?

Văd în ultima vreme, pe stradă, o chestiune care mă nedumereşte. Cupluri straight. El şi ea plus el şi ea, în total două. Ies, chipurile, împreună la plimbare, într-o chestie pe care americanii o numesc double dating - o zăpăceală, în opinia mea, dar în fine, fiecare cu nebuneala lui. Să zicem că asta n-ar fi aşa o problemă, mai are omul o pauză în conversaţie, la cafea, o mai suplineşte celălalt cuplu, să spunem. Dar de ce ai ieşi cu iubita la plimbare şi ai lăsa-o să meargă înainte - în cazurile fericite - sau în urmă - varianta mârlănească - împreună cu jumătatea feminină a celuilalt cuplu? Nu pricep. Dacă nu-ţi face plăcere să te plimbi cu ea, de ce mai sunteţi împreună? Dacă vrei să ieşi la o vorbă cu băieţii, fă asta, e mai cinstit. Nu o prosti că mergeţi la plimbare şi o lăsa pe urmă cu cealaltă iubită plictisită, mai ales dacă nu se cunosc dinainte, în timp ce tu comentezi aprins cu amicul tău ultimul joc pe computer sau filmul despre viaţa lui Bruce Lee pe care tocmai l-ai văzut. În fond, cred eu, dacă şi-ar dori să se plimbe cu femei, ar ieşi cu prietenele ei sau, de ce nu, doar cu o femeie şi atunci clar nu ai mai avea loc. Ea vrea să fie cu tine. Crede-mă, dacă vrei s-o păstrezi, e în interesul tău, amice, să vrei şi tu.

Micul prinţ

Îmi plac nopţile fierbinţi. Și lungi. Să uit cine sunt, să respir prin intermediar, să-mi suspend gândurile în vârful buzelor când îţi cer mai mult, mereu mai mult. Și pe urmă, tihnit, să pot să-ţi citesc din 'Micul prinţ' şi să adormi. Firesc.

Vis de iarnă

Astăzi, pe mailul de serviciu, cineva de la o bancă - îi urăsc nediscriminatoriu pe toţi angajaţii băncilor care ţin să mă bombardeze cu noutăţi, oferte, para-oferte etc - mi-a urat o dimineaţă frumoasă şi însorită. Şi nu e. Ninge de rupe şi, sincer, aş vrea să fiu acum oriunde, numai la birou nu. Aş vrea să fiu cu tine în zăpadă şi să nu ne pese că ne udăm hainele şi că răcim şi că a mai trecut un an prin noi. Să prindem fulgii cu limba şi să râdem necontrolat, pe urmă să ne refugiem într-o baie fierbinte şi un vin fiert şi o carte franţuzească din care să-ţi citesc, cu intonaţie, până adormi. Şi cu jazz în boxe, da.  Şi cu aşternuturi noi, mirosind a levănţică, cu perne multe, printre care să te pierd, cu şoapte şi ochi aprinşi, făclii în întuneric.

Cimitirul elefanţilor

Întotdeauna mi-au plăcut elefanţii. Când eram mică, târam unul de trompă prin toată casa. Era o jucărie din aceea de cauciuc, ţiuitoare, dar o iubeam atât de sincer cât poate un copil să iubească. Mai târziu, devoram poveştile cu elefanţi, pe urmă filmele. Din Tarzan cu Johnny Weismuller nu mi-a plăcut Tarzan, nici măcar Jane :), ci elefantul. Am devorat cele câteva rânduri dedicate lor în Atlasul Zoologic, cartea de căpătâi a vacanţei dintre clasa I şi a II-a, i-am întâmpinat cu bucurie la Teleenciclopedia. Pe urmă, din documentarele posturilor Tv, am aflat cum puiuţii elefanţilor sunt copii la fel de mult ca noi, am aflat ce forţă au, cum se conduce societatea lor, de ce sunt ameninţaţi cu dispariţia. Atunci când am văzut un film despre felul cum mor elefanţii, am plâns. Demnitatea cu care îşi duc durerea în altă parte, s-o ascundă, m-a marcat.