Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi. 

Pentru tine, jumătatea mea

Lucrurile simple, clare, sunt cele mai frumoase. Tu ești. Și cântecul ăsta e pentru tine:), jumătatea mea.

Martie. Încă fără glezne

E un martie timid, timid rău. Doar durerea surdă din oase, o anumită toropeală de belea şi dorul de a fugi teleleu îmi spun că e primăvară. Una cu soare înşelător şi vânt rece, cu flori cam îngheţate şi doar timide semne de revoltă a garderobelor, dar primăvară.

Aştept să văd glezne în ciorapi subţiri, tunsori proaspete, culori în plete şi pe unghii, să simt, dimineaţa, miros de iarbă. Pe moment, mă bucur de mărţişoare şi de parfumuri. Ale mele toate:). Plănuiesc o sâmbătă întreagă de răsfăţ al pielii: scrub, spumă de baie, creme, chestii, trestii, socoteli. Cadoul meu, pentru mine, de 8 martie. Voi ce dăruiţi sau ce vă dăruiţi?:)

Ce nu-mi place în aeroporturi

Mi-e frică să zbor. Deşi îmi place senzaţia desprinderii de pământ (mult mai mult decât cea a aterizării, recunosc), ideea că, atunci când avionul atinge înlţimea optimă, voi avea sub mine 10.000 de metri de gol îmi dă mereu fiori reci pe şira spinării. Cu toate acestea, continui să cred că zborul e poate cea mai de preţ invenţie omenească. Unde mai pui că te duce foarte repede unde ai nevoie. 

Partea proastă e că, până să ajungi să zbori, trebuie să treci prin furcile caudine ale securităţii aeroportului: ai grijă să nu uiţi în bagajul de mână lucruri interzise, precum parfumul preferat, briceagul preferat, chiar şi un banal cleşte de unghii te pot transforma imediat în inamicul public numărul 1, tata teroriştilor internaţionali. Şi dă-i distracţie: scoate cureaua, scoate bijuteriile, scoate încălţările ( mi se pare umilitor să defilezi în ciorapi, uneori după deja câteva ore bune de la ultimul duş, pe o podea insalubră, cu riscul de a răci la ovare şi, eventual, de a le arăta tuturor profilul delicat al degetului tău mare, nu de alta, dar accidente se întâmplă, şosetele se mai rup), treci o dată, tot piuie, nu cumva mai ai mărunţiş în buzunare? N-ai. Aaaa, n-ai scos ceasul, scoate ceasul, tot piuie. Cumva aveţi stimulator cardiac? N-am (şi fie vorba între noi, dacă aveam, v-o luau toate instrumentele razna la dracii pe care-i am deja, nenorociţilor!).

În fine, până la urmă, vine una, te pipăie temeinic peste tot şi pe urmă e ok, poţi trece. După care trebuie să te încalţi din picioare, te agiţi caraghios precum cocostârcul să nu cazi lat pe acolo şi să te faci de poveste, te agiţi să-ţi recuperezi bijuteriile, ceasul, cureaua etc. Când ai ajuns în avion, eşti deja obosit fleaşcă, parcă nici hainele nu-ţi mai stau cum trebuie pe tine.

Asta cu pipăitul, sincer, doar prin Românica am păţit-o, afară are omul de la securitate un instrument bipăitor pe care-l plimbă pe lângă tine, nu e chiar parfum, dar e mai bine decât să ai impresia că mintenaş urmează o scotocire a cavităţilor, mai ceva ca la penitenciar. De ce ar fi ok să te pipăie cineva, femeie sau bărbat, n-am priceput, dar probabil că în capul personalului de la securitate, e ok atâta timp cât pipăitul şi pipăitorul sunt de acelaşi sex. În cazul meu, nu e:)), dar pe cine mai interesează amănunte din astea? Aştept cu interes reacţiile amicilor cititori de sex masculin şi amatori de sex masculini găsiţi în situaţii similare: v-a fost uşor, domnilor?

Mizeria umană

De regulă, nu scriu despre lucrurile urâte din jurul nostru. Dar mă doare ce se întâmplă cu oamenii. Mă doare să văd cum un film, de altfel difuzat fără transpirații reci și la Tv, a provocat un scandal când chiar nu era cazul. Știu că percepția celor din jur nu se va schimbacu ușurință, știu, dar asta nu mă împiedică să sper și să fiu, de fiecare dată, dezamăgită. Ni se spune să plecăm. Dar eu mi-aș dori să fiu eu însămi aici, acasă, nu aiurea, printre străini. Și probabil că nu doar eu... În fine, am fost tristă azi. Adică ieri. Azi e o nouă zi. S-o trăim, zic.

Mâinile II

Mai demult, scriam despre vârsta mâinilor. Nu spusesem atunci că pe mine mă fascinează mâinile oamenilor. Mâini cu degete lungi şi nervoase, aprinzând chibrituri sau strângând fulare, umbrele, cărţi. Mâini moi, cu pernuţe în locurile bune, mâini care să mângâie şi să răsfeţe. Mâini uşor aspre, de bunică muncită, mâini care seara îl aduc pe Moş Ene frecând copiii pe spate. Mâini care creează lucruri, mâini care vorbesc, care se miră, care sunt entuziasmate. Mâini care se zbat, precum fluturii prinşi în capcană, atunci când cuvintele nu se lasă născute. Îmi plac mâinile fiindcă spun lucruri despre oameni. Mâinile spun dacă eşti nervos, dacă eşti tipicar, dacă eşti fericit sau trist, dacă ştii răspunsul la întrebarea cea mai importantă din viaţa ta. Îmi plac mâinile care poartă inele, cele care poartă culori în brăţări, îmi plac mâinile cu modele pe unghii, mâinile care dimineaţa apără de frig alte mâini, mai mici, pe care le duc la şcoală. Îmi plac mâinile care alintă, mâinile care iubesc. Mâinile care le prind pe ale mele şi mă fac să tremur. Îmi plac mâinile talentate, mâinile vesele, mâinile care aduc daruri, mâinile care alungă febra şi aduc medicamente, mâinile îndrăgostite. Ale tale.

Niște mâini:)

Hotel Normandie

Odată, demult, când am ajuns la Deauville, m-am pierdut de grup - toată lumea voia să vadă marea, plaja, promenada. Eu voiam să văd Hotel Normandie. Şi, din cei 40 de oameni care mă însoţeau, nimeni n-a ştiut de ce.