Nu sunt o fiinţă socială

Omul este o fiinţă socială. Auzim asta devreme, într-o formă sau alta ni se bagă în cap că este inevitabilă coabitarea noastră socială. Dacă nu funcţionăm bine împreună cu alţii, înseamnă că nu suntem complet adaptaţi, că, de fapt, nu suntem oameni. De la trei ani, ba uneori chiar de mai devreme, suntem înscrişi în colectivitate. Urlăm că nu vrem la grădiniţă - din varii motive, dar, de exemplu, în ceea ce mă priveşte, chiar mă simţeam mai bine acasă, singură sau cu alţi copii, cu jucăriile şi cărţile mele - dar părinţii se încăpăţânează să ne ducă: "Să se joace cu copiii, să se cuminţească, să una, să alta!". Odată intraţi în sistem, nu mai avem scăpare. Învăţăm ca nebunii, tot în colectivitate, mai bine de 20 de ani, apoi muncim ca nebunii, tot la grămadă, încă alţi 40. Momentele de singurătate devin rare, din ce în ce mai rare. Ajungem să ni le dorim, să avem nevoie de ele. Uităm aproape complet cum e să fii tu cu tine, indiferent că citeşti, vezi un film sau pur şi simplu îţi faci manicura, îţi pui o mască şi stai o oră în cada cu apă fierbinte. Uităm cât e de bine să te plimbi, de unul singur, ca să-ţi pui în ordine gândurile. Nu-mi place înregimentarea, nu mi-a plăcut niciodată. Sunt un om sociabil, dar, probabil, niciodată nu voi fi unul social. Nu îmi place să aparţin unor grupuri (deşi, evident, n-am încotro uneori:)). Îmi plac oamenii, dar individual, să-i pot descoperi şi, dacă vor, s-o poată face şi ei. Ador singurătatea, deşi nu sunt o singuratică. Nu ştiu dacă asta mă face o inadaptată şi, sincer, nici nu-mi prea pasă. Şi, ca la orice regulă, în ceea ce mă priveşte, există şi o excepţie întăritoare: cel mai mult îmi place singurătatea împărţită cu persoana iubită, fiindcă atunci ai toate beneficiile, dar niciunul dintre dezavantaje. Ce zici, baby, vrei să fim singure amândouă?

Prima zi din "noi" şi iedera otrăvitoare

Credeam, la un moment dat (într-o tinereţe timpurie care acum mi se pare o altă viaţă), că simplul fapt de a-ţi găsi sufletul pereche îţi transformă viaţa într-un rai pe pământ. Că devii, încă din prima zi a lui "noi", un om fericit şi fără de griji, concentrat doar pe trăiri şi senzaţii, pe preaplinul sentimentelor pe care le ai şi care, din fericire, sunt împărtăşite.
În lumea reală, lucrurile nu stau însă deloc aşa: abia în momentul în care ştii, fără umbră de îndoială, că iubeşti şi eşti iubit, că omul acela, pe care l-ai ales şi care te-a ales, este persoana cea mai în măsură să-ţi întregească fiinţa imperfectă, abia atunci încep grijile. Teama că nu vei reuşi să depăşeşti obstacolele, că timpul, nu ştiu cum, se dilată atunci când nu eşti lângă cine ţi-e drag, obsesia că devii sufocant şi poţi plictisi sau că, deliberat ori nu, i-ai ascuns anumite aspecte (pe care singur ţi le autodeclari cele mai cumplite defecte!) şi care acum, ieşind la iveală, ar putea distruge echilibrul cuplului. În ce mă priveşte, am eliminat această din urmă obsesie printr-o completă sinceritate, una de care am avut eu nevoie, în primul rând, şi de care, fără ca eu s-o fi ştiut, avea nevoie şi Ea. Ce nu ţi-oi fi spus despre mine, baby, e pentru că nici eu nu ştiu :)
Dincolo de asta, mărturisesc public (dar o fac, de fapt, ca să-mi intre mie bine în cap!), egoismul cred că e cel mai mare defect al unui om care iubeşte, iar eu, evident, nu fac excepţie (să fie oare simplul fapt că-mi dau seama o circumstanţă atenuantă?). Aş vrea ca tot timpul Ei să-mi aparţină, deşi ştiu că, bineînţeles, nu doar că nu se poate, dar nici nu e firesc să fie aşa. Ceea ce, potrivit unui tipar logic pe care de-acum mi-l revendic din proprie iniţiativă, nu mă împiedică să mi-o doresc :) De ce oare nu avem înţelepciunea răbdării atunci când fructele ei chiar ne-ar folosi la ceva? De ce suntem nerăbdători şi în iubire, care e poate singura întâmplare omenească demnă de a fi savurată? Îndelung, fără grabă (deşi, pe ici pe colo, merge puţină precipitare!). Răspunsuri, e clar, probabil, nu am. Am doar încercarea de a nu mă transforma într-o plantă agăţătoare care, tinzând să devină la fel de puternică precum copacul ce-o susţine, îl sufocă şi, rămânând fără sprijin, moare apoi şi ea, fiindcă nu mai ajunge la lumină. Mă străduiesc să fiu doar iederă, nu una otrăvitoare :) Şi, apropo, mă bazez şi pe tine, baby: să nu mă laşi!

Marea noastră...

În septembrie, marea e altfel. De-acum înainte, pentru mine, marea noastră în septembrie va fi sinonimă cu Ea. Şi dacă până acum o iubeam enorm, încă de când, cu 30 de ani în urmă, am văzut-o pentru prima dată, acum presimt că am să vreau s-o revăd mereu în septembrie. Ce zici, iubito, vrei şi tu?

Emoţii aşteptate

Suntem sclavii emoţiilor noastre. Oricât de bine înfipţi pe picioare am fi, oricât de tari de înger, oricât de orgolioşi, există pentru noi toţi momente în care ne ia valul. Clipe în care uităm şi cum ne cheamă, atât de mult ne răscoleşte propria noastră sensibilitate. Eu una, nici nu mă mai străduiesc să-mi ascund emoţiile: declar, cinstit, că mă emoţionează copiii mici şi foarte mici, mai plâng pe la câte o nuntă sau înmormântare, mai pun câte un ban în conturi umanitare, fiindcă nu poate să nu mă emoţioneze suferinţa unui seamăn în nevoie. M-am surprins, recent, emoţionându-mă şi din motive mai puţin serioase, să zicem aşa: prima frunză veştedă a toamnei acesteia, o rază de soare care pătrunde printre norii grei de ploaie, un cântec vechi, dar frumos, o scrisoare de dragoste pe care am primit-o cândva, într-o altă viaţă. Emoţiile mele sunt preţioase. Mi le strâng mănunchi, nu mă mai tem de ele. Le accept, mai mult, le aştept. Acum am trăit emoţii cît pentru o viaţă întreagă. Mi-am găsit sufletul pereche! Mi-am găsit şi recunoscut iubirea mult aşteptată, aceea pentru împlinirea căreia niciun sacrificiu nu-i prea mare, niciun obstacol prea înalt, nici aşteptarea n-a fost, pînă la urmă, prea lungă. Şi am rîs împreună şi am plîns împreună şi ne-am bucurat de minunea ce ni se întîmplă. Nimic nu e mai frumos, mai bun, mai întreg decît cercul pe care-l închid, din priviri, doi oameni care se iubesc. Iar noi ne iubim. Ea e tot ce mi-am dorit, tot ce am visat şi încă ceva pe deasupra. Mă pune în valoare, m-a învăţat să mă respect pe mine, ceea ce cam uitasem. M-a învăţat că dorul e o emoţie pe care îmi doream s-o retrăiesc, fiindcă dorul e strîns legat de iubire. M-a strîns în braţe cît pentru zece vieţi şi mi-aş dori măcar încă zece în care să fie lîngă mine şi să facă exact asta. Şi în care să pot şi eu s-o iubesc aşa cum vreau: complet, din tot sufletul.

Fericirea stă în detalii

Am învăţat, în ultima vreme, că fericirea e o stare de graţie, care nu depinde de mari realizări, de case, maşini, conturi grase în bancă. Nu că aş fi avut, personal, vreo aplecare către aceste din urmă condiţii sine qua non ale existenţei mioritice satisfăcute. N-am dat doi bani pe ele niciodată, n-o să încep acum. Am constatat însă că sunt fericită pentru lucruri pe care le uitasem sau pe care poate nu le-am ştiut niciodată: pentru un telefon care vine exact atunci când îl aştept, când îmi doresc să vină şi care îmi înseninează, în câteva minute, ziua întreagă, pentru un gând pe care-l nasc exact în acelaşi moment cu ea, pentru o haină nouă pe care mi-o doream sau una veche, dar dragă, în care intru din nou. Sunt fericită pentru florile mele din fereastră, fiindcă am din nou timp să le vorbesc, să le smulg frunzele uscate, să le pun apă şi pentru minutele preţioase pe care le petrec, pe net, cu prieteni de departe. Simt cum îmi înfloreşte sufletul, deşi e toamnă în calendar, pentru că, după multă vreme, zâmbesc atunci când sună telefonul. Ştiu, pare puţin, dar, pentru mine, puţinul altora înseamnă enorm. Pentru că simt, din nou, că trăiesc. Şi nu oricum, ci din plin. Fericirea mea nu se traduce în averi, nu se cuantifică în imobile şi bijuterii, precum averile declarate (sau mai puţin declarate) ale demnitarilor. Fericirea mea se compune, ca un puzzle delicat, din detalii. Din lucruri mărunte: o cafea bună în fiecare dimineaţa, un semn venit de la un prieten de departe, care nu m-a uitat, şi un altul de la cineva de aproape, care mă poartă în suflet, un râs sănătos împreună cu colegii mei, o plimbare cu câinele, un buchet de flori de grădină pentru mama. Sunt fericită să fiu eu, cea care are cicatrici, dar se vindecă, cea care are proiecte de viitor, cea care priveşte, pe stradă, oamenii în ochi şi le zâmbeşte.

Femeie îndrăgostită

Nimic nu e mai frumos decât o femeie îndrăgostită. Şi mai greu de descris. Şi mai dificil de oprit locului. Şi mai minunat de încăpăţânată, de devotată, de nebună. Îmi plac femeile îndrăgostite, au stele în ochi şi praf de comete în suflet. Sunt cele mai splendide fiinţe din Univers, fie şi pentru o zi, fie şi pentru oră. Rar, pentru o viaţă întreagă. Şi atunci, abia atunci, îşi dezvăluie adevărata frumuseţe: aceea care durează, accea care îndură, aceea care ocroteşte şi răsplăteşte, aceea care mângâie şi se dăruieşte total, complet, fără rezerve.

BARBARA STREISAND - WOMAN IN LOVE

Astăzi e o altă zi...

Astăzi e o altă zi. Luna plină de azi noapte a luat cu ea şi gândurile negre. Unele lucruri nu pot fi schimbate, nu depind, pur şi simplu, de noi. Suntem actori într-o piesă al cărei text nu-l scriem noi. Odată ce am acceptat asta, fericirea e mai aproape cu un pas. Şi, în fiecare zi, cu încă unul. Astăzi, am început cu paşi mici, de copil... Te iubesc, baby, ca un copil, ca o amantă lunatecă şi complet nebună, ca o femeie balzaciană de peste 30 de ani! Şi încă în vreo mie de feluri, amestecate, recompuse din dureri şi plăcere, minunat topite în fiinţa mea ca într-un alambic al simţurilor pe care mi le-ai retrezit. Şi dintre care, pe unele, nici nu mai ştiam că le am...

Veştile proaste vin neinvitate

Aţi observat cum, de cele mai multe ori, veştile proaste vin nechemate? În cea mai proastă zi dintr-un an întreg, exact la final, cînd nu te mai aştepţi la nimic rău - deh, toate relele ţi se întîmplaseră deja - te izbeşte precum acceleratul cea mai rea veste dintre toate. Una atît de rea, încît restul pălesc prin comparaţie şi, brusc, cele primite anterior nici măcar nu mai dor. Sau eşti atît de amorţit de lovitura primită încît nu le mai simţi. Ah, uitam lucrul cel mai important! Cea mai proastă veste dintre toate poate să fie spusă blînd, nu-i musai să strige că e acolo. N-o ratăm niciodată, orice ar fi. Şi chiar dacă ştim că nu se putea altfel, că o dată şi o dată tot trebuia s-o primim, parcă nu reuşim să înţelegem de ce trebuia să fie taman acum, în cea mai proastă zi... Singura consolare, cel puţin în ceea ce mă priveşte, e că, poate, mîine va fi o zi mai bună. Toate veştile proaste ce puteau sosi au venit deja azi. Iar pînă mîine mai e puţin...

Atitudine

Sărbătoream, în cadru restrîns, un eveniment special pentru o firmă parteneră, al cărei şef era bun prieten cu al nostru. Lume bună, vreo 50, 60 de oameni, muzică în surdină, discutii pe ton scăzut, ici colo mai izbucnea cîte un hohot de rîs puţin forţat (vreun şef spusese, mai mult ca sigur, un banc răsuflat). Mîncasem puţin, din vîrful buzelor, băusem un martini sec, cu gheaţă , salutasem în stînga şi în dreapta, dar nu aveam chef de socializare şi pîndeam un moment propice să mă retrag în birou.
La un moment dat, făcînd uşor slalom printre invitaţi - reuşisem cu greu să-l evit pe şeful pompierilor, un libidinos notoriu, care, cum mă vedea, se simţea obligat să sară la atac - am simţit un miros familiar, cumva greu de definit, în amalgamul de arome de mîncare, băutură şi parfumuri bune, dar date prea din gros. Am insistat însă cu privirea, să identific sursa, nu reuşeam să îmi amintesc ce era... În colţ, la o masă joasă, mai retrasă, am văzut, în scrumieră, o ţigaretă de foi aprinsă. Fumul se ridica alene din ea şi am ştiut că asta îmi plăcuse, mi-am amintit aroma de pe cînd fumam şi eu aşa ceva. La masă erau doar două persoane, un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest, cu un costum ieftin şi prost croit, care trăgea dintr-o ţigară oarecare şi vorbea tare, gesticulînd. Vizavi de el stăteai tu. Te-ai aplecat să-ţi iei ţigara de foi din scrumieră. Păreai să-l asculţi cu politeţe pe cel din faţa ta, aveai un zîmbet vag, în colţul gurii, dar ochii... ochii spuneau altă poveste. Era evident amuzamentul din ei, indiferent ce povestea individul, era clar că te plictisea teribil, ai fi plecat, probabil, în orice alte condiţii, fără urmă de regret. Dealtfel, în timp ce te urmăream, ţi-ai aruncat, discret, o privire la ceas, pe care l-ai scos de sub mîneca bluzei dintr-o singură mişcare a încheieturii. I-ai raspuns apoi, printr-o replica scurtă, individului, care, din ce-am înţeles, tocmai se pregătea să se ridice. A şi făcut-o, blocîndu-mi o clipă cîmpul vizual, dar, cînd a trecut, am constatat, nu fără satisfacţie, că avusesem dreptate. Ţi-am surprins o privire de uşurare, te-ai relaxat uşor în fotoliu şi ai privit în jur, roată, trăgînd ultimele fumuri din ţigară. Cînd ai ajuns cu privirea la mine, ţi-am susţinut-o şi ti-am zâmbit, cumva complice. N-ai reacţionat imediat, m-ai măsurat doar atent, după care mi-ai răspuns, schiţînd doar un zîmbet, atît de scurt încît, dacă nu te-aş fi privit atent, aşteptîndu-ţi reacţia, nici nu mi-aş fi dat seama.
Mi-am luat paharul, m-am îndreptat spre tine, m-am aşezat pe fotoliul din faţa ta, fără să cer permisiunea, cum aş fi făcut-o î n mod normal. Am dat bună seara, mi-ai răspuns politicos, dar atît, te simţeam în expectativă. Am marşat atunci: "M-am gîndit să mă aşez, poate scăpăm de domnul... ". Mi-ai zîmbit atunci de-adevăratelea, n-ai comentat, dar era clar că ideea îţi surîdea. N-am conversat, ne-am studiat doar reciproc, cu o nonşalanţă, totuşi, neaşteptată. La un moment dat, s-a adus un tort, s-au tras tunuri cu confetti, zgomotul general devenise insuportabil, toată lumea se strînsese în mijlocul camerei, cu spatele la noi.
Te-am privit, m-am ridicat, mi-am luat paharul, am trecut aproape pe lîngă tine, mergînd în sens invers faţă de nebunia aceea şi, cînd puteam chiar să-ţi ating umărul, m-am aplecat şi ţi-am şoptit la ureche: "Înăuntru e mai linişte...". Am încercat să trec mai departe, mutarea următoare îţi aparţinea, dar m-ai prins de mînă, uşor, şi mi-am întors privirea către tine. M-ai privit lung, atent, cercetător. Mi-am zis, în sinea mea, că meriţi să risc un pic: te-am invitat, dintr-o privire, ridicînd uşor sprînceana dreaptă, iar cu degetul mare de la mîna dreaptă, pe care mi-o ţineai, ţi-am trecut, uşor, peste încheietură. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, de teamă, dar mi-ai zîmbit, te-ai ridicat şi ai venit după mine, intrînd în birou, în spatele meu. Ai închis uşa, te-ai sprijinit de ea şi m-ai tras aproape, m-ai privit în ochi, cu altă privire, de data asta, una provocatoare, de parcă uşa închisă dintre noi şi vacarmul de afară te-ar fi transformat subit. Mi-ai ridicat mîna spre faţă, nu m-am ferit, eram curioasă ce vrei să faci. Ai dat să mă mîngîi cu degetul mare pe obraz, dar ai schimbat direcţia în ultima clipă, trasîndu-mi conturul buzelor cu el. Am simţit fiorul pînă în miezul meu, o undă de dorinţă m-a străbătut ca un curent electric, am întredeschis uşor buzele, surprinsă eu însămi de reacţie şi am oftat uşor, abia auzit. M-ai sărutat atunci, sălbatic, ţi-am răspuns, mă cuprinsese o foame, o nevoie teribilă, atît de puternică era atracţia evidentă. M-ai strîns în braţe mai tare, îţi simţeam palmele pe spate, strîngîndu-mă aproape, îţi simţeam parfumul, căldura pielii prin bluza subţire. Aşa ceva nu mai trăisem niciodată... Brusc, mi-am amintit unde sunt, ca pe hol erau mulţi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, colegi, şefi.
M-am îndepărtat puţin de tine, fără să mă smulg complet din îmbrăţişare: "Vino cu mine", ţi-am spus, cu o voce uşor răguşită, joasă. M-ai urmat, am ieşit pe o uşă secundară, am luat-o pe coridorul întunecat şi am intrat într-un alt birou, mai mic, unde ştiam că nu avea să vină nimeni. Un spaţiu strîmt, un singur scaun şi un birou, pe care un computer uitat deschis clipea uşor în întuneric. De afară, pe geamul mic, intra lumina unui felinar de pe stradă. "Cred c-am înnebunit, dar te vreau", ţi-am spus, lipindu-mă din nou de tine. M-ai sărutat iar, asaltîndu-mă, înnebunindu-mă cu limba. "Şi eu te vreau!", te-am auzit, nici nu eram sigură că asta ai zis, dar ce-a urmat mi-a dovedit-o din plin. Mi-ai tras bluza peste cap, în viteză, am auzit un cercel căzînd cu un zăngănit uşor pe podea, mi-ai prins sînii în palme, prin sutien, şi eu mi-am lăsat capul pe spate. Aveai acces la gîtul meu şi ai profitat, m-ai lins, m-ai sărutat, m-ai muşcat, m-ai supt (Doamne, ce semne aveam să am!). Eram udă toată şi tremuram, nu-mi venea nici mie să cred ce mi se întîmpla. Te simţeam precipitată cumva, îţi simţeam dorinţa, era aproape palpabilă, ca şi mirosul pielii tale şi aroma ţigărilor pe care le fumaseşi şi pe care ţi-o gustam de pe buze. Mi-ai scos sînii din cupele sutienului, fără să-l desfaci, nu era timp de delicateţe, nici n-o vroiam, şi le-ai strîns sfîrcurile tare, ritmic, în timp ce mă sărutai şi îmi muşcai buzele sălbatic. Am gemut înfundat, de mai multe ori, îmi strîngeam picioarele unul în altul, ştiai ce înseamnă asta. Mi-ai abandonat un sîn, mi-ai ridicat fusta, mi-ai strecurat două degete pe lîngă chilot şi ai intrat tare în mine. Nu mai aveai nevoie de încercări, ştiai că sunt udă şi aşa şi eram. M-ai futut tare, tare, repede, din ce în ce mai repede şi mi-am dat drumul în mîna ta, ţipînd aproape, prăbuşindu-mă peste tine. Tremuram, m-ai strîns în braţe şi, simţindu-ţi un sărut uşor, pe buze, m-am gîndit, la limita coerenţei: "Dumnezeule, nici măcar nu ştiu cum o cheamă!". Cumva, însă, ştiam că aveam să aflu. Nu era decît începutul.

Concert Metallica - varianta mea

De trei luni aşteptam să vină Metallica. Ştiai că îmi plac, luaseşi biletele din timp, iar eu scrisesem data în calendar şi bifam zilele cu conştiinciozitate, ca un copil pe care-l aşteaptă, la sfârşitul plin de succes al anului şcolar, o răsplată pe măsură: o bicicletă, cel mai tare VTT care există sau ştiu eu ce altă minunăţie.
În seara concertului, m-am pregătit ca de zile mari: coafură zbuciumată, cum zicea biata bunică-mea, adică multă spumă şi fixativ cu duiumul, după care ciufulit totul la greu şi fixat din nou. Tu mă priveai amuzată, cum îmi fabric în oglindă un machiaj a la Marlin Manson în dizgraţie: contur negru la ochi, fard gri inchis, ruj roşu-sângeriu. Lanţuri groase la gât, cruci şi pandantive grele, brăţări şi un inel cu cap de mort impresionant, pe care mi-l ascundeai mereu în câte-o cutie de pantofi, dar pe care îl recuperam cu încăpăţânare. Fustă scurtă de blug, colanţi negri, bocanci, geacă de piele, direct peste un sutien negru lucios. Am plecat cu ore mai devreme, să avem timp să intrăm pe stadion. Pe drum, agitată, îţi povesteam ce melodie a lor am ascultat prima oară şi când, cum nu era majorat în liceu la care să nu se danseze pe baladele lor. Tu nu-mi spuneai nimic, mă ascultai doar, uimită de bucuria mea aproape adolescentină. Când trupa a început să cânte, iureşul oamenilor care încercau să ajungă mai aproape de scenă aproape m-a smuls de lângă tine. Ai întins mâinile şi m-ai cuprins de talie, trăgându-mă aproape, lipindu-mă de tine, în timp ce te sprijineai bine pe picioare, să nu ne dea jos vecinii "de suferinţă". Îţi plăcea muzica, dar erai mai atentă la spectacolul tău preferat, la mine: urlam odată cu solistul, săream în sus pe ritmul chitărilor electrice, dansam, abandonată unei plăceri pe care nu mi-o cunoşteai prea bine, dar căreia îi apreciai deja efectele. Era un pic frig, dar eu nu-l simţeam, aveam obrajii roşii, ochii îmi străluceau ca ai unei pisici negre, pe care o vezi, în penumbră, pentru o clipă. Pe ceafa liberă îmi simţeai parfumul, ales de tine, ca de obicei, iar asta îţi dădea o stare de bine, de familiar. O cunoşteai pe străina asta zurlie, care aproape îţi scăpa din braţe la fiecare solo de chitară. Era a ta, cu formele-i binecunoscute, îndelung explorate, şi totuşi parcă alta, vestigiu al unei istorii neîmpărţite. Incitantă. M-ai sărutat pe ceafă, lung, gustându-mi pielea cu vârful limbii. Te-am simţit, am gemut surprinsă, mi-am întors capul spre tine. Nebunia din jurul nostru era deja redusă la tăcere, oamenii de lângă noi si cei de pe scenă păreau din alt film, se mişcau cu încetinitorul, ca într-un balon de sticlă plin cu apă. Te-am sărutat pe buze, cu un zâmbet absolut orbitor, acela care spune, într-un singur gest: Te iubesc, Mulţumesc, Eşti viaţa mea. Am vrut să mă desprind apoi şi să mă întorc cu faţa la scenă, dar nu m-ai lăsat. M-ai sărutat şi tu, adânc, şi mi-ai spus, la ureche: Te vreau! Acum! Aici!. Nu te-am auzit foarte bine, dar ţi-am citit dorinţa în priviri şi am zis: Da!. M-ai întors din nou cu spatele la tine, m-ai tras spre tine, mi-ai băgat mâna sub fusta scurtă şi ai tras tare de colanţi. Ştiai că se vor rupe, ştiam şi eu. Sub ei nu aveam decât un tanga minuscul, iar tu ştiai, mă urmariseşi atent pe când mă îmbrăcam. L-ai dat deoparte şi mi-ai frecat pizda deja udă, nu tare, dar suficient cât să bagi un deget în ea. Am icnit când m-ai pătruns, mi-am împins fundul mai tare în tine şi am gemut, a invitaţie. Te doream atât de mult , cu atâta disperare, iar muzica nu făcea decât să-mi aprindă sângele mai tare. Ai mai băgat un deget în mine, apoi încă unul, cu greu. Am ţipat, dar protestul meu a trecut neobservat, toată lumea ţipa în jurul nostru, bateria acoperea orice alt sunet, muzica se năpustea asupra noastră din boxe. Era o frenezie de nedescris, şi tot aşa se dădea şi în mine o luptă. Mă ţineai strâns de abdomen cu o mână în timp ce mă futeai cu cealaltă. Lipită de mine, te-ai aplecat în faţă şi mi-ai muşcat uşor lobul urechii. Am gemut tare, am început să mă mişc în mâna ta, iar tu îmi spuneai, direct în ureche: Hai, iubito, dă-mi din tine tot, o vrei, ştiu, mă vrei, văd... Am continuat să mă mişc, să mă înfig în mâna ta. Ai ridicat mâna cu care mă ţineai de mijloc, ai desfăcut catarama din talie a gecii şi ai strecurat mâna dedesubt, pe pielea mea goală. Mâna ta era rece, eu fierbinte. Am ţipat, m-am strâns mai tare lângă tine, să-ţi simt căldura prin haine, să te simt aproape. Tu ai urcat cu mâna pe sânul meu, l-ai cuprins, prin sutien, şi l-ai strâns, în timp ce mă futeai mai tare, mai repede. Nu mai rezistam, ştiai, iubito, ca întotdeauna. M-ai muşcat tare de gât - ce semn urma să am acolo! - şi am urlat, la unison cu restul găştii, pe un final de bucată nervoasă. Ei, de plăcerea de a-i asculta pe idoli. Eu, de plăcere.

E toamnă în calendar...

Am aflat din calendar şi de la Ada, deşi ştiam, dar nu voiam să ştiu, că a venit toamna. Şi cu toate că la mine în suflet e încă vară, mă pregătesc şi eu de toamna ce va veni, aşternând pe hârtia virtuală câteva gânduri.


Toamna se trezeşte la ecoul fiecărei ploi. Îşi scutură pletele bogate, mirosind a gutui coapte şi must, îmbracă strai ales, feerie singulară de galben-stacojiu şi porneşte la vânătoare. Undeva, la capătul lunii octombrie, i-a scăpat o pată de verde ce musai trebuie pictată. Şugubeaţă, toamna spulberă în drum covoarele de frunze, reunind în vârtejuri neaşteptate praful, capacele de ghindă şi câteva buburuze amorţite de frig, care-au uitat să zboare. Într-o rarişte, se opreşte să admire cerbii, copiii ei de suflet, în plin sezon de boncăluit. Pădurea răsună de zgomotul sec al coarnelor lovite, de mugete, de freamăt de frunze răscolite din copită. Dar toamna n-are timp prea mult. O seamă de treburi o aşteaptă încă. Sf. Dumitru vrea să coboare oile la iernat, iar crăiasa trebuie să le vadă pe toate, să le menească iarnă uşoară şi miei mulţi în primăvară. Vinul încă tânăr aşteaptă, în butoaiele rânduite cu grijă, atingerea ei. Trebuie să prindă curaj, vână bărbătească, fiindcă are înainte o iarnă grea.
În cămară, borcanele pântecoase cu dulceaţă vor binecuvântare, să nu prindă mucegai şi să aibă siropul clar şi bine legat. Murăturile, înghesuite în bidoane, stau la taifas aşteptând să sufle toamna peste ele, să se acrească şi să se întărească aşa cum se cuvine, pentru a întovărăşi, de sărbători, porcul cel gras sau pastrama de oaie. Are treburi multe toamna şi unde mai pui că lâna oilor proaspăt întoarse în saivan aşteaptă să fie toarsă şi firul ei menit în pulovere groase, bătute, bune pentru gerul surorii ei mai mari. Noroc însă că, din când în când, o ploaie mai vine şi-i lasă răgaz de somn netulburat. Cum aşa, nu ştiaţi că de-asta plouă mult, să aibă Toamna timp de odihnă?