Plecările, sosirile...

      Niciodată nu mi-au plăcut gările. În copilărie, cînd toţi erau fascinaţi de trenuri, cînd stăteau băieţii cu orele la gardul triajului, urmărind manevrele, eu le întorceam spatele. Nu-mi plăceau trenurile. Cumva, deşi le asociam cu vacanţele, cu taberele, cu libertatea dată de lipsa cursurilor, ştiam, încă de atunci, că ele însemnau despărţire. Mă întristau mereu trenurile, cu ţignalul lor ascuţit, cu zgomotul specific al roţilor şi al uşilor închise, în spatele cărora zăreai mereu cîte un un obraz înlăcrimat. 

      De-a lungul anilor, am avut experienţe plăcute cu trenurile: conversaţii delicioase, cîteodată, mereu altfel de oameni pe care să-i studiez, ba chiar, din complicitatea aşteptării unui tren care nu mai venea mi s-a născut o prietenie. Dar, cumva, m-am temut mereu de ele: să nu plece fără mine, în cel mai nepotrivit moment, să nu se strice, iarna, în mijlocul cîmpului, al pustiei, aşa cum mi se părea mereu nesfîrşita Cîmpie a Bărăganului, să nu fie în ele prea frig sau prea cald, prea aglomerat sau, dimpotrivă, pustiu. Totuşi, pînă acum, nu ştiam exact de ce am, faţă de trenuri, sentimente atît de amestecate. Acum ştiu, iubito, acum ştiu... Ele mi te aduc şi mi te iau, ele mă duc lîngă tine şi apoi mă smulg de lîngă tine. În ele trăiesc bucuria nemaivăzută a aşteptării momentului în care te voi revedea, tot în ele, agonia încă unei despărţiri (iată ceva la care niciodată n-am să fiu bună, să nu mi-o iei în nume de rău!). Le iubesc şi le urăsc în egală măsură. Dar am nevoie de trenuri, iubito... Fiindcă am nevoie să ajung mereu la tine.

Madeleinele mele sau o seară a la Proust

Mi se întîmplă uneori să mi se facă dor de copilărie. NU m-aş întoarce în timp, NU am nostalgii cu cozi nesfîrşite la orice, dar îmi doresc, din cînd în cînd, să regăsesc gusturi, arome, senzaţii demult îngropate într-un colţ de memorie, alături de prima iubire, de prima suferinţă, de primele reuşite sau înfrîngeri. Pentru mine, în seara asta, madeleina celebrului Proust e o linguriţă de şerbet de ciocolată într-un pahar cu apă rece. O savurez încet, cu grijă, şi îmi revin în minte clipe, după-amieze fierbinţi de vară cînd dădeam iama în borcanele cu şerbet ale bunicii şi mătuşilor. Pe vremea aceea, şerbetul era master piece-ul concetăţenilor mei turci şi bulgari, cofetari bătrîni, din garda veche, aceia care făcuseră bunătăţi zaharate pentru casele boiereşti de dinainte de război. Şi era felurit colorat, aromat după reguli doar de ei ştiute, cu lămîie, trandafiri, cacao, fistic, vanilie şi scorţişoară... Era bun, mult mai bun decît cel pe care-l iau acum din supermarket, la preţ mic şi în recipiente de plastic. Acum, şerbetul e cerşetorul galantarelor cu dulciuri. Atunci, era rege şi avea pe lîngă dumnealui o mulţime de curteni: batoane cu susan, rahat cu nuci şi alune, halviţă şi nuga, bomboane fondante, cadaif, sarailii şi baclavale. Dar el, şerbetul era, pentru mine cel puţin, pe picior de egalitate cu dulceaţa de cireşe amare. Şi acum, cînd gust oricare din aceste două minuni, sunt din nou mică, în salonul demodat al mătuşii Maria, cu fundiţă bleu în păr şi rochie cu gărgăriţe, luptîndu-mă cuminte cu o linguriţă de argint vîrfuită cu şerbet de lămîie, pe care o strecuram din vreme în vreme în paharul aburit, cu picior, în care nu aveam cine ştie ce suc, ci doar apă rece de la fîntînă, sau cu o farfurioară specială pentru dulceaţă, pe care mătuşica mi-o alimenta din chesea, dacă stăteam liniştită şi o lăsam să vorbească în tihnă cu bunica. Nu o dată am adormit, strîngînd la piept linguriţa bine curăţată, ghemuită într-un fotoliu adînc, legănată de susurul vocilor şi răsfăţată de mirosul trandafirilor de sub fereastră. Ce puţin ne trebuie, cînd suntem mici, ca să fim fericiţi. Ce puţin ne trebuie şi cînd suntem mari... Hm, cred că-mi mai ofer o linguriţă de aducere aminte...

Sunshine award

E un premiu, l-am primit de la Camelia  si, conform instrucţiunilor, trebuie să-l ofer, la rîndul meu, unor prieteni dintre bloggeri. Acestea fiind spuse, dragelor şi dragule, luaţi de vă premiaţi. Puţin soare nu strică nimănui.:)

Ade
Drooopy
Ileanne
Ana_Maria
Ada
Lorena
Lia
Attila Ştefan

Înşelatul. Trei posibilităţi.

O discuţie începută aici mi-a readus în atenţie un subiect mai vechi, strîns legat de bisexualitate, dar şi mai strîns de încrederea între partenerii unui cuplu. Am auzit de multe ori comentariul: "Să mă înşele cu un bărbat, ar mai fi cum ar mai fi, dar cu o femeie?", emis, evident, de bărbaţi. Pe celălalt, al unei femei care să-şi pună astfel de probleme, nu l-am prea auzit, dar asta nu înseamnă că nu există femei care să gîndească astfel. Ăsta a fost mereu un semn de întrebare pentru mine: adică de ce e mai bine dacă eşti înşelat cu un membru al sexului tău sau al celuilalt? Devine posibilă o luptă, ca-n Neanderthal, dacă rivalul/rivala e pe potriva noastră? Personal, dacă aş fi pusă în situaţia să mă lupt pentru atenţia persoanei iubite, m-aş lupta oricum cu armele minţii, aşa că nu văd de ce sexul rivalului ar mai fi relevant. Poate judec eu strîmb, dar cred că, odată ce-ai fost înşelat/înşelată, lupta în sine nu prea mai are sens... Decît dacă trebuie să lupţi cu tine însuţi/însăţi, ca să vezi ce parte din responsabilitate îţi aparţine. Fiindcă treaba asta cu înşelatul rareori este o chestiune care depinde doar de cel/cea care acţionează.  

În orice caz, mi se pare hazardat să emitem judecăţi general valabile. Dacă un bărbat căsătorit sau care se află într-o relaţie stabilă cu o femeie o înşeală cu un bărbat, atunci există cel puţin trei posibilităţi: e gay şi, evident, n-are ce căuta în relaţia respectivă cu o femeie; e bisexual dintre aceia care îşi doresc şi au relaţii concomitent cu ambele sexe sau e masochist din acela atît de dependent de durere pentru a-şi găsi plăcerea încît nu mai contează dacă sadicul e bărbat sau femeie (am auzit de aşa ceva, dacă or fi existînd sau nu, nu ştiu, pot doar să opinez că da, e posibil). Aceleaşi variante sunt valabile şi în cazul unei femei care este într-o relaţie cu un bărbat şi înşeală cu o femeie.

Sincer, nu mi se pare mai puţin cumplit să fiu înşelată cu o femeie decît cu un bărbat, indiferent  de care parte a baricadei m-aş situa. Adică, indiferent cum ai da-o, e îngrozitor să fii înşelat/ă. E vorba de sentimente, de încredere, de siguranţa pe care ţi-o dă gîndul că eşti iubită. Dincolo de realitatea că altcineva a atins şi a răsfăţat trupul persoanei iubite (şi, credeţi-mă, văd roşu în faţa ochilor la gîndul ăsta!), e trădarea încrederii cea care doare mai mult. Indiferent ce vîrstă, culoare, sex sau preferinţe culinare are persoana cu care ai fost înşelat/ă.

Un make-up de primăvară

Fiindcă vreau, din tot sufletul meu de copil amorţit de atîta iarnă, să vină primăvara, fiindcă i-am cîntat serenade la balcon, i-am pus mărţişoare în piept şi i-am făcut pe plac încălţînd, chiar şi pentru o zi, botine cu toc, fiindcă nu am chef de curăţenie de Paşti -devreme mai vine anul acesta, nu vi se pare? - în fine, din toate aceste cauze şi no reason at all m-am gîndit că blogul meu merită un make up de primăvară. E tot el, nu fac rabat la idei, nu mă apuc de filosofie prea adîncă, nici nu-mi voi plînge de milă mai rău ca altădată, pur şi simplu, exact cum abia aştept să ies definitiv din fular, bocanci şi mănuşi, tot aşa am simţit că şi el s-ar bucura de un look nou. Şi, evident, şi voi :)! 

Pedeapsa şi morala

Nu-mi plac pedepsele. Probabil nu sunt singura :)... Ori de cîte ori sunt pedepsită, indiferent dacă am fost sau nu vinovată, îmi aduc aminte de copilărie.  Mama, de cîte ori mă pedepsea - de regulă, fiindcă îi răspundeam, se pare că asta este boroboaţa supremă pe care o poate face un copil - , îmi spunea, invariabil, "Să ştii că pe mine mă doare mai tare decît pe tine". Nu-mi aplica niciodată corecţii corporale, cred că vreo două, trei palme sunt tot ce am luat de la ea, dar, frate, rău mai usturau pedepsele ei! Şi morala mă durea mai îngrozitor decît orice bătaie. Nu înţelegeam atunci de ce mă mai pedepseşte, dacă tot o doare mai rău pe ea?! Şi, sincer, nici acum nu înţeleg. Fiindcă eu am fost genul de copil pe care îl apăsa conştientizarea propriei greşeli. Mă durea mai mult să ştiu că am supărat-o pe mama, decît faptul că-mi interzicea să citesc vreo săptămînă şi, credeţi-mă, asta, pentru mine, chiar era pedeapsă! Practic, scopul pedepsei era atins încă dinainte de aplicarea ei, fiindcă mie, doar văzînd-o mîhnită, mi se înecau toate corăbiile. Ar fi fost suficient să-mi spună că am supărat-o, să-mi arate că mîhnirea ei e izvorîtă din faptele mele. Aşa, pedepsele nu făceau decît să mă îndîrjească, pînă la finalul lor uitam de regulă de ce le primisem. Şi, evident, greşeam iar. Pînă într-o zi, cînd mama a realizat că sunt prea mare ca să mă mai pedepsească şi mi-a spus-o, adăugînd: "Dar ar trebui să-ţi fie ruşine că m-ai supărat!". Şi mi-a fost.

Gând pentru voi

"Femeia este o creatură menită a  fi iubită, nu înţeleasă", spunea, extrem de frumos, Oscar Wilde. Aşa că, fiţi iubite, frumoaselor, deşteptelor, nebunelor, femei diferite, speciale, înalte sau scunde, subţiri sau grăsuţe, cu ochii albaştri ca marea sau negri ca păcatul. Şi, dacă nu sunteţi iubite cum trebuie, cum o meritaţi, schimbaţi macazul (a se citi partenerul/partenera)! Viaţa e prea scurtă ca să o risipim în gesturi echivoce, prea dureros de scurtă ca să ne pierdem vremea în locul nepotrivit, cu omul nepotrivit. Toate merităm dragoste, dar ea nu vine, chiar la toate, lin şi uşor, precum un musafir invitat, pentru care s-au scos porţelanurile cele bune. Uneori, poate de cele mai multe ori, dragostea ne surprinde, ne doare, ne rupe în bucăţi. Cădem şi ne ridicăm, într-o viaţă, de multe ori. Şi, nu ştiu de ce, rezervele noastre de răbdare şi putere de a îndura par infinite. În realitate, vine o vreme când nici nu mai putem şi nici nu mai trebuie să îndurăm. Vine o vreme când e musai să ne iubim propria fiinţă cu cel puţin atâta ferocitate cu cât iubim pe oricine altcineva. Abia de atunci iese soarele şi pe strada noastră. În ciuda frigului, în ciuda timpurilor, în ciuda legilor strâmbe şi a minţilor înguste care ne pichetează cu micimea lor. La mulţi ani!, frumoaselor!

P.S. - Un prieten şi-a internat azi mama la oncologie... Gândul meu e şi pentru ea...