De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Uneori, vreau o bucătărie mov

Uneori, nu mai am chef să aştept vremurile mai bune. Uneori, le-aş forţa naibii să vină, le-aş aduce cu vrăji, le-aş face nu ştiu ce, orice, numai să mai treacă şi pe strada mea. Din păcate, lucrurile nu merg aşa, o ştiu şi eu, dar pot măcar să visez frumos, nu? Din categoria visuri, am văzut azi o bucătărie (mov, cum altfel?) şi visez la ea. Evident, să ne înţelegem, ştiu bine că ăsta e doar un vis - nu cred că ar mai suporta şi altcineva ideea de bucătărie mov :)) - dar îmi place să-mi imaginez chiar şi detaliile care nu se văd. Cum ar fi masa şi scaunele - neapărat vernil! - şi faţa de masă şi farfuriile şi suporturile pentru şervete şi lumânările şi... pe tine, ciugulind înainte de a fi terminat de aşezat masa şi pe urmă decretând clar că nu mai poţi :P.   În bucătăria mea mov nu ar încăpea veşti rele, nici supărări. Poate doar un buchet frumos de flori vesele de grădină, culese după ploaie, în miez de vară. O îngheţată de căpşuni făcută de prietena mea cea mai bună şi-ar găsi cu siguranţă locul în congelator, în timp ce noi am aştepta să se facă, împărţind un vin roşu, adânc, alături de floricele cu unt, făcute nu la microunde, ci în ceaunul vechi de tuci de la bunica. Uneori, vreau o bucătărie mov. Şi-o viaţă roz, dacă tot suntem la capitolul ăsta.

Fericirea, în porții mici

Câteodată, fericirea înseamnă să fie vineri seară, după ce a fost luni toată săptămâna. Să asculți muzică franțuzească nouă și bună, pe urmă muzică românească mai veche, dar tot bună, să bei un pahar cu vin roșu de anul trecut, dar încă bun, deși nu e din acela care îmbătrânește frumos, să fumezi o țigară și să iei cu tine în dormitor cu coșuleț cu fructe. Să te doară spatele, dar să te bucuri că ești și că, oricum, spre deosebire de ieri, ai un motiv în plus să fii fericit: e sâmbătă mâine și poți dormi târziu. 

Happy toes

De la ploile reci, de asortat cu pantofi negri cu șiret, am trecut direct la sandale, iar degetele mele de la picioare sunt din nou fericite. Nu știu de ce, dar libertatea de a-mi mișca independent degetele îmi dă o stare de bine profund. De aceea îmi plac verile indiene, de aceea nu mă deprimă adaptarea destul de greoaie la temperaturile de vară când abia am ieșit din galoși. 

Îmi plac zilele lungi care se termină în pat. Nu în somn. Zilele acelea în care simți că abia tragi de tine, dar în care găsești mereu energia pentru încă o nebunie. Și acum, că mi-am fumat țigara de după stând de vorbă cu pisica de pe balustrada balconului blocului de vizavi, pot să și dorm. Cuminte, cu grămada mea de perne organizată de jur împrejurul meu și, evident, cu degetele de la picioare afară din pilotă (urăsc paturile de hotel din ăla fancy unde îți vâră plapuma sub saltea și ești parcă prizonier). 

Terapie anti-mârlănie

Aseară m-am uitat din nou la ¨Sunetul muzicii˝. Nici nu mai știu a câta oară era, dar am simțit nevoia să mă apăr cumva de mârlănia și de nimicnicia care au copleșit această lume. Știu, nu e foarte matur să te ascunzi, dar, uneori, doar așa reușesc să rezist. Cu muzică și bun gust, cu povești frumoase. Și, când cântam ¨Do, re mi...¨ în gând, cu ei, zâmbeam. Pe jumătate, dar zâmbeam.

Mâine voi fi curajoasă

Ploile de primăvară sunt aici: nebunatice, imprevizibile sau îndelung anunțate la meteo, vin când vor și pleacă la fel. Îmi place să le ascult cu fereastra deschisă, parcă în fiecare an sunt aceleași și totuși diferite, mai grele sau mai ușoare, ca și gândurile. Spală florile cireșilor - care iar au apărut peste noapte, albind cartierul, exact în seara când eu am muncit până la opt și acum se dau mari că sunt vedete în Japonia - și praful adunat pe lângă borduri, în urma lor miroase a curat, fie și doar pentru o după-amiază. Mi-e dor să mă plimb prin ploaie și să nu-mi pese că răcesc, dar parcă în fiecare an fac asta tot mai rar, tot mai puțin. O fi pentru că îmbătrânesc sau poate mi-am rătăcit pe undeva dramul de nebunie care mă face să fiu cine sunt, nu cine cred ceilalți că sunt. Azi am fost casnică, am privit ploaia de la fereastra bucătăriei, în timp ce găteam, simultan, trei feluri de mâncare. Mâine am s-o înfrunt însă, dacă mai vine. De când mă știu mi-e frică de tunete și fulgere, dar mâine, promit, am să fiu curajoasă.

În foto: niște nori care mi-au plăcut:)

Cerul nostru

Un petec de cer ne va cuprinde oricând. Ne vom așeza pe spate, cap lângă cap, vom privi cum trec norii și-i vom asemăna cu lucruri diferite. Vom număra apoi stelele, cu atenție, să nu ne scape una mică, din colț. Steaua noastră, mereu strălucitoare. Ne vom zâmbi complice, mă vei răsfăța îngrozitor, te voi chinui teribil. Sau poate invers. Ne vom pândi, în dimineți albe, lăptoase, primul surâs, prima privire. Ne vom cerceta degetele de la picioare și pielea subțire a gâtului, vom râde și vom plânge și ne vom îmbrățișa. Vom avea discuții savante, cu argumente complicate și perfectibile, dar vom și râde ținându-ne cu mâinile de burtă la un banc vechi, doar fiindcă atunci asta vrem să facem. Fiindcă putem. Nu avem poate libertatea de a fi exact cine vrem, unde vrem, dar, cel puțin, avem cerul nostru. Sub el, suntem mereu noi.