Oare cine-i scria discursurile lui Ceauşescu?

Dimineaţă. Mult prea dimineaţă, după mult prea puţine ore de somn. Ciulesc urechea la radioul care a cântat de nebun toată noaptea - mai nou, insomniile mele se tratează cu muzică - şi mi se pare că nu aud bine: Ceauşescu. Mi se zburleşte carnea pe mine instantaneu - nu fac parte din categoria iertătoare decât rarisim, iar de uitat, nu am să uit vreodată anii mei de conştiinţă socială de dinainte de '89 - mă trezesc definitiv şi fără drept de apel, caut buimacă telecomanda şi dau mai tare radioul, să aud ce naiba se petrece de zbiară dictatorul mort. Şi m-am dumirit: cei de la Radiodifuziune rememorau momentul în care România s-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS, în timpul evenimentelor ulterior cunoscute drept "Primăvara de la Praga". Întrucât la vremea respectivă nu eram nici în stadiu de proiect, curiozitatea mi-a învins reacţia organică de dezgust şi am ascultat extrem de atent fragmentul de discurs al lui Ceauşescu. Lăsând la o parte unele imperfecţiuni de pronunţie, ba chiar ignorând glasul dictatorului, am constatat cu uimire că discursul acela, prin care România condamna intervenţia armată în treburile unui stat suveran, era nu doar foarte curajos, aşa cum s-a considerat, la momentul respectiv, mai ales în mediile occidentale, ci şi impecabil alcătuit. Nu ştiu cine-i scria discursurile şefului de stat Ceauşescu, dar, din ce am auzit azi dimineaţă, atunci, în august '68, persoana cu pricina era cu siguranţă dată naibii. Mişto discurs, scribii de PR din ziua de azi ar putea să ia lecţii. Şi, deşi n-am nici urmă de nostalgii comuniste sau pro-ceauşiste, să mor io dacă n-ar fi cazul să ia lecţii şi majoritatea liderilor politici de astăzi, care nu sunt nici măcar în stare să citească aşa cum trebuie discursurile scrise de alţii.

Traduttore tradittore - Și nu ne duce pre noi în ispită...

Astăzi mi s-a lămurit o dilemă veche de tot, referitoare la o chestiune religioasă. Din start fie spus, eu nu prea le am cu religia, din simplul motiv că am încercat să înțeleg ce ar trebui să cred și asta m-a încurcat rău de tot. Cu toate acestea, într-un moment crucial al vieții mele, a trebuit să spun ”Tatăl nostru” și, ca un om conștiincios ce sunt, l-am învățat dinainte. Acolo a intervenit problema: cică ”și nu ne duce pe noi în ispită”. Păi bine, frate, dar nu cumva asta e cam blasfemie, așa? Păi ce, Dumnezeu umblă el cu cioara văpsită și zice că-i pasărea paradisului? Ispitește Domnul pe cineva? Io una, credeam că ăl cu coarne se ocupa cu ispitele, nu? Au trecut mulți ani de-atunci și încă nu mă lămurisem, până când citesc azi o știre cum că Biserica Catolică din Franța a atras atenția că în engleză și în alte limbi textul religios cu pricina a fost tradus prost, fiindcă de fapt originalul spunea, cum e și firesc, ” și nu ne lăsa să cădem pradă ispitei” ceea ce e cu totul altă mâncare de nuanță lingvistică. Acum, sunt foarte curioasă dacă o să schimbe și BOR cărțile de rugăciuni, nu de alta, dar ar ieși un ban bun și de aici.

Să râdem (de altele) ca să nu (ne) plângem

Eu, când sunt tristă, râd. Ca să nu plâng. ”Să nu plângi de față cu lumea străină, or să creadă că ești o mâță leșinată”, îmi spunea bunica. S-a cam prins, chiar și acum, după o viață de om, mi se întâmplă rar. Să râdem, deci. 

Categoria dezastre de modă: vineri am văzut, în troleu, două catastrofe. Prima avea cam 60 de ani sau peste, dar asta nu e o scuză. Era îmbrăcată cu fustă maro cu flori bej, cu bluză roz cu niște dungi mai fucsia, avea un taior gri în dungi, poșetă neagră și pe cap o eșarfă maro cu altfel de flori bej. Oroare. Cea de-a doua avea cred sub 30 de ani, ciorapi gri închis lucios, cu model negru (să mor dacă am știut că există așa ceva), fustă gri-verzulie, cu aplicații de flori, bluză neagră și taior gri sare cu piper și cu altfel de model cu flori negre. Bonus, pantofi albi cu baretă pe gleznă șiii, cireașa de pe tort, în păr o bentiță verde cu floare neagră. Ansamblul era uluitor, parol. 

Și, tot din categoria gafe, văd aseară pe Fb poza unei mirese, postată de atelierul care-i făcuse rochia. Drăguță rochia, nimic de zis. Numai că doamna se pozase cu soțul din dotare pe un fundal de munți și văi, lângă un gard onest din lemn. Dar ce și-o fi zis: ”Lasă dragă să vadă lumea că am voal de șase metri”, drept pentru care l-a agățat, artistic, de gard, de ziceai că-l sărrise rapid, ca să șadă la poză, după ce tocmai strânsese vacile ca-n vestul sălbatic. Mirobolant. 

P.S. Mireasa din imagine nu e aia, e alta, care-și vinde rochia pe un site de profil. Dar voalul seamănă:))

Norocul porcesc și ghinionul cu diplomă

Niciodată nu am crezut în chestia aia cu ”Norocul și-l face omul”. Adică da, sunt perfect convinsă că suntem stăpânii propriilor destine, că noi decidem ce și când ni se întâmplă, pentru simplul fapt că alegerile sunt mereu ale noastre. Dincolo de asta, însă, norocul ăla în stare pură îl ai sau nu, pur și simplu. De regulă, vine la tine, dacă e să vină, încă de când te naști și, dacă nu-l superi foarte rău, te însoțește tot restul vieții. 

Există mai multe tipuri de noroc: acela care face să nu te asculte niciodată când nu te-ai pregătit, să nu-ți pice, la examene, singurele subiecte pe care nu le știi, să nu-ți ceară șeful raportul terminat exact atunci când ai mai avea nevoie de un sfert de oră pentru retușurile finale. În fine, știți și voi, norocul porcesc. Sunt o grămadă de oameni norocoși din ăștia. Pe urmă, există norocul mai subtil, să zicem: acela cu care găsești o masă liberă la restaurantul preferat exact în weekendul în care vrei să-ți scoți jumătatea în oraș, acela care te ajută să ieși elegant dintr-o situație dificilă (cum ar fi aceea când doi prieteni care tocmai s-au despărțit vor să-ți plângă amândoi pe umăr în aceeași după-amiază). Și mai există norocul la bani: ăsta e chiar unul aparte, iar cei binecuvântați (sau blestemați, depinde de punctul de vedere) cu el ies în evidență. Îi știți, cu siguranță: sunt oamenii care găsesc bani pe stradă, cărora le surâde norocul și la loto, de care banii, pur și simplu, par să se lipească, fără ca ei să facă un efort major pentru asta.
Dacă mă uit la categoriile de mai sus, mă încadrez, cu siguranță, la categoria ”ghinionistă cu diplomă” :). Chestiunea nu mă mai deranjează de multă vreme, mă uit cu mirare la oamenii norocoși din jurul meu, uneori îi invidiez, dar de cele mai multe ori norocul lor mi se pare, pur și simplu, un talent personal: așa cum unii sunt buni la muzică, la desen, se pricep la cifre, alții sunt însoțiți de Fortuna. Voi cum stați cu norocul?

Înghețată înfierbântată pentru începuturi de toamnă

     În ultimele zile de vară și primele de toamnă, sunt mereu împărțită. Deja încep să-mi prăjesc pâine la micul dejun, fiindcă diminețile sunt răcoroase și parcă îndeamnă la unt pe pâine prăjită și cafea fierbinte. 

     Pe de altă parte, cum după-amiezile sunt calde încă, nu mă pot lipsi de plăcerea înghețatei, un lucru care mie îmi spune vacanță. Din motive obiective, n-am putut mânca multă în copilărie, așa că acum o devorez în toate formele, gusturile și culorile ei. Și vă anunț cu mulțumire că am găsit varianta perfectă de desert/cocktail răcoritor și bun să înfierbânte, la o adică :): înghețată de lămâie - italienească, pe cât posibil, prietenii știu de ce - cu vreo 20-30 ml de vodcă bună deasupra. Sau, pentru domnișoarele delicate care nu beau vodcă, merge, în varianta soft, și limoncello. Poftă bună!

Ultimul sărut al verii

Astăzi, vântul a fost jucăuș, mi-a trimis o frunză îngălbenită drept în sân. Ca un sărut, cu ultima zvâcnire, a verii care se apropie de sfârșit. Nu ai spune, încă, ziua căldura ne copleșește și uităm, pentru o clipă, că vine septembrie. Dar seara și dimineața, la umbra zidurilor bătrâne, răcoarea toamnei se face deja simțită. Îmi doresc o vară indiană în septembrie, vreau să merg în sandale până-n octombrie și să-mi mai danseze o vreme poalele rochiilor pe lângă glezne. Apoi, poate veni toamna gri. 

Planuri şi elanuri

Sunt expertă la făcut planuri. Orice demers este bine cântărit şi analizat, stabilit pe puncte, fiecare punct gândit de vreo trei, patru ori şi ordinea finală pusă, frumos, pe listă. În minte, dar pe listă. Pe hârtie fac listă doar pentru cumpărături atunci când bugetul este limitat. În rest, impulsive buyer scrie în fruntea mea. 

Nu plec niciodată la drum fără măcar două alternative pentru ajungerea la destinaţie, fără numerele de telefon utile salvate în două telefoane (unuia poate mereu să-i moară bateria) şi, eventual, fără harta locului unde trebuie să ajung, printată sau salvată şi ea în telefon. Îmi fac bagajele în ultimul moment, dar conţinutul lor e mereu perfect aşezat în mintea mea cu mult timp înainte. Şi niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi încapă lucrurile dorite în bagaj, să nu se închidă valiza etc. Asta pentru că planul prevede mereu o soluţie de rezervă. 

Dacă mă apuc de lucrări casnice, mereu am tot ce-mi trebuie pentru că nimic nu-mi displace mai mult decât să constat că nu am luat ceva şi trebuie să mai fac un drum până la magazin. Dacă am în minte o reţetă, recapitulez ingredientele, mă gândesc ce am acasă şi ce nu am, iau în drum, fiindcă nu-mi place să mă întorc după te miri ce fleac. Tot ceea ce fac se bazează pe un plan, pe care-l elaborez rapid şi apoi îl aplic destul de consecvent, asta neînsemnând însă că nu mă adaptez din mers, la o adică.

Singurul lucru pe care nu l-am planificat niciodată a fost să mă îndrăgostesc. S-a întâmplat. Am auzit, la un moment dat, că o domnişoară îşi căuta rochie de mireasă şi, întrebată dacă are cu cine să se mărite, a răspuns: "Acum, nu. Dar vreau să mă mărit şi nu-i nicio problemă dacă-mi iau rochia dinainte". Pe mine, chestiunea m-a lăsat fără replică, recunosc. Dar ce ştiu eu? Eu fac doar planuri de vacanţă, de cumpărături, de petreceri cu prietenii, de dezvoltare profesională. Chestii din astea nesemnificative. De iubit, în opinia mea, nu se poate după plan. Nu de alta, dar viaţa îţi demonstrează că poate şi ştie să facă planuri mult mai bune decât ale tale.