Să vină, să vină odată!

Am tot aşteptat să vină primăvara, ca să ies din amorţire, să mă extrag din coconul comod pe care care mi l-am făurit acasă, în mijlocul patului, cu pernele mele multe, pe care nu dorm niciodată, cu cărţile mele - multe şi ele, mai multe decât pot citi, pe moment, cu muzica mea - niciodată prea multă. Primăvara nu a venit încă, decât la nivel simbolic. Aşa că am bucurat nişte oameni, dăruindu-le diverse chestii mai mult sau mai puţin utile, deghizate în mărţişoare. Pe unele le-am trimis prin poştă, departe, fiindcă eu am mulţi oameni de bucurat:). 

Am redescoperit o băutură pe care mama o meşterea în copilăria mea şi care se numea florio. Desigur, eu atunci nu beam, dar mi se părea minunată denumirea. Acum constat că şi gustul e minunat :P.  Am redescoperit ce frumos e să te joci, precum copiii sau cu ei. Am construit surprize pentru oameni dragi, am revăzut prieteni. N-am hibernat, în ciuda vremii. Doar că n-am mai avut suflu să scriu. Am fost într-un fel de pauză auto-impusă, fără ca ea să aibă neapărat un motiv anume. Uneori, avem pur şi simplu nevoie să ne regrupăm.  

E drept, mi-aş cam dori să vină primăvara de-a dreptul. Să văd glezne pe stradă - nu cred că există încălţări mai hidoase decât UGGS, să mă scuze purtătoarele, dar sunt oribile - să văd plete în vânt şi eşarfe subţiri, care lasă în urma lor o undă de parfum. Să văd copii (sau mai puţin copii) mergând cu bicicletele şi cu rolele, să am, în general, poftă de viaţă, de bântuit prin locuri verzi, de mers pe jos cu orele, de făcut picnic în parc.

Ghioceii primei zăpezi

Azi am primit ghiocei. Și acum ninge așa cum îmi place mie, ușor, liniștit, de somn cu pilote moi și de privit pe fereastră, pe întuneric, din camera unde încă ard luminile bradului (da, am încă bradul, e bucuria mea de iarnă, mi-o prelungesc :D). 

Lucrurile nu vin la noi mereu atunci când le așteptăm și, dacă vin totuși, nu ni se întâmplă mai niciodată în ordinea dorită, plănuită, ci potrivit unei cronologii proprii, misterioase. Din experiență, pot spune că lucrurile au bunul obicei să se întâmple așa cum trebuie, chiar dacă în momentul producerii lor nu suntem chiar de această părere. 

Îmi plac întâmplările și potrivirile și ciudățeniile și coincidențele, deși nu cred în ele. Îmi plac trandafirii galbeni și obrajii roșii, ochii înstelați de prea mult și prea plin, pleoapele grele de vise prea dulci. 

Am ghiocei pe noptieră și soare în păr, am stele în ochi, iar mâine, pe lumină, toți obrajii trecătorilor vor fi roșii. Noapte bună! :)

Să vină concertele la mine!:)

La mulți ani pentru 2014, alea, alea :). N-am murit, nu am dispărut, nu am pățit nimic rău, dar am avut concediu și, la mine, asta e sinonim cu ”no computer”. Sper ca anul acesta să fiu sănătoasă, eu și cei dragi mie, precum și voi, toți cei care mă citiți. În afară de sănătate, chiar nu îmi doresc nimic, nu mi-am făcut liste de an nou și nici nu mi-am propus chestiuni mărețe. 

Vreau niște concerte bune, dacă se poate - 2013 a fost un an bun din acest punct de vedere, aștept cu interes propunerile lui 2014 - vreau să ajung la o mare, că anul trecut nu mi-a reușit, vreau să fie măcar un pic de zăpadă, să-mi simt obrajii roșii de ger. Nu mult, dar măcar așa, vreo săptămână. În rest, nu vreau decât să trăim fiecare cât putem de frumos, atât. Să văd mai mulți oameni zâmbind pe stradă, fără niciun motiv aparent. Să-mi văd oamenii dragi zâmbind mai mult. Tuturor, mari și mici, nepoți și bunici, vă doresc din tot sufletul un an minunat!

Dilema lunii: Cadouri utile sau cadouri?

Când eram copil, nu-mi plăceau cadourile utile. Le ştiţi şi voi: pijama de finet, călduroasă, fes, mănuşi, fular, că e iarnă şi le-ai pierdut pe cele din sezonul anterior, cărţile care-ţi trebuie pentru lectura obligatorie de vacanţă (astea, obligatoriile, erau disponibile la bibliotecă, dar cele pe care le voiam eu, nu, nu, nu), orice fel de haine. Îi spuneam mamei că, oricum, haine trebuie să-mi cumpere, eu vreau cadouri. Cadourile erau toate lucrurile complet inutile, dar minunate, colorate, vii, care spuneau o poveste. 

Îmi spunea o prietenă că, în copilărie, cel mai frumos cadou de ziua ei a fost un set de carioca, pe care l-a primit când nu se mai aştepta să primească nimic. Asta e magia cadourilor: să vină când şi de unde nu te aştepţi, să te surprindă, să aibă musai straturi întregi de hârtie colorată care trebuie ruptă, să nu fie neapărat scumpe, dar să fie alese cu sufletul, să însemne ceva pentru cel care le oferă şi pentru cel care le primeşte. 

Pentru mine, singurele cadouri utile care fac excepţie de la regulă sunt cele de sezon: faţă de masă de Crăciun, sorţ şi mănuşă de bucătărie cu Moşu', căni cu reni şi, de fapt, orice prostioară care îmbogăţeşte atmosfera de sărbătoare. 

Voi ce părere aveţi, care sunt cadourile mai frumoase: cele utile sau cele delicios de inutile? :)

Eu nu m-am gândit niciodată la pensie

Mi-aş dori să am mai mult timp să trăiesc. Să nu mai fie nevoie să vin şi să plec, să nu mai fie nevoie să muncesc 12 ore pe zi. Deşi, să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place să muncesc. Cineva mai mic decât mine se văita zilele trecute că va trebui să muncim până la 65 de ani, că altfel nu ne dau ăştia pensie. Eu nu m-am gândit niciodată la pensie. Sper să fiu în stare să muncesc până la 92 de ani, aşa cum am văzut o americancă din aia angajată în fabrica de avioane în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, când toţi bărbaţii erau pe front, femeie care încă mai înşuruba şuruburi în avioane la 92 de ani şi mai făcea şi naveta zilnic. În consecinţă, de muncit aş munci cât mai mult, nimic nu mă sperie mai rău decât amorţirea creierului, iar pensionarii pe care-i întâlnesc zi de zi în autobuze mă sperie aproape la fel de mult cât eventualitatea Alzheimerului. Dar mi-aş dori să am răgazul să iubesc în fiecare zi culorile lui noiembrie, să mă duc pe malul fluviului şi să-l miros, mi-aş dori să nu fiu mereu contracronometru, într-o goană nebună spre nici eu nu mai ştiu ce anume. Mi-e dor de o plimbare, de dragul plimbării, mi-e dor de o vată de zahăr şi de mângâiat castane proaspăt scoase din coaja ţepoasă. Îmi mai e dor şi de nuci prăjite, cu sare, stinse cu vin nou, în companie caldă, din aceea de oameni în faţa cărora poţi sta în şosete cu Moş Crăciun şi cărora nu le pasă că ai căni desperecheate pentru băut vinul ăla, fiert sau crud.

O zi cu soare

Azi mi-e bine. O zi frumoasă, cu soare şi cu zâmbete, cu pupici şi îmbrăţişări, cu dulciuri (da, ştiu, nu sunt bune, dar tocmai de-aia :)). Şi abia aştept să mai vină pupici şi îmbrăţişări, chiar şi după ce va apune soarele :D.  Tuturor cititorilor mei care-şi serbează astăzi onomastica, le urez cu toată inima tot ceea ce mi s-a urat mie astăzi: să fie sănătoşi, frumoşi, iubiţi, să li se îndeplinească visele toate sau măcar cele mai importante. Să fim cu toţii un pic mai buni şi fericiţi cât ne încape pielea :)!

Oare cine-i scria discursurile lui Ceauşescu?

Dimineaţă. Mult prea dimineaţă, după mult prea puţine ore de somn. Ciulesc urechea la radioul care a cântat de nebun toată noaptea - mai nou, insomniile mele se tratează cu muzică - şi mi se pare că nu aud bine: Ceauşescu. Mi se zburleşte carnea pe mine instantaneu - nu fac parte din categoria iertătoare decât rarisim, iar de uitat, nu am să uit vreodată anii mei de conştiinţă socială de dinainte de '89 - mă trezesc definitiv şi fără drept de apel, caut buimacă telecomanda şi dau mai tare radioul, să aud ce naiba se petrece de zbiară dictatorul mort. Şi m-am dumirit: cei de la Radiodifuziune rememorau momentul în care România s-a opus invadării Cehoslovaciei de către URSS, în timpul evenimentelor ulterior cunoscute drept "Primăvara de la Praga". Întrucât la vremea respectivă nu eram nici în stadiu de proiect, curiozitatea mi-a învins reacţia organică de dezgust şi am ascultat extrem de atent fragmentul de discurs al lui Ceauşescu. Lăsând la o parte unele imperfecţiuni de pronunţie, ba chiar ignorând glasul dictatorului, am constatat cu uimire că discursul acela, prin care România condamna intervenţia armată în treburile unui stat suveran, era nu doar foarte curajos, aşa cum s-a considerat, la momentul respectiv, mai ales în mediile occidentale, ci şi impecabil alcătuit. Nu ştiu cine-i scria discursurile şefului de stat Ceauşescu, dar, din ce am auzit azi dimineaţă, atunci, în august '68, persoana cu pricina era cu siguranţă dată naibii. Mişto discurs, scribii de PR din ziua de azi ar putea să ia lecţii. Şi, deşi n-am nici urmă de nostalgii comuniste sau pro-ceauşiste, să mor io dacă n-ar fi cazul să ia lecţii şi majoritatea liderilor politici de astăzi, care nu sunt nici măcar în stare să citească aşa cum trebuie discursurile scrise de alţii.