Sunt deprimată, deci exist

Sunt prietenă cu depresiile mele. Adică, ne cunoaştem de multă vreme, eu le respect pe ele, ele mă înţeleg pe mine şi nu mă dărâmă chiar de tot. Coexistăm. Pentru cine nu mă cunoaşte foarte bine, perioadele mele de depresie trec neobservate. Asta fiindcă nu mi le plâng pe la colţuri, nici nu le trâmbiţez, rareori ştie cineva ce mi se petrece în spatele ochilor. M-am obişnuit să zâmbesc şi atunci când nu prea mai pot, şi atunci când ceva moare în mine pe dinăuntru. Sau amintirea cuiva. Unii ar spune că mint, zâmbind când nu simt asta. Dar, pentru mine, zâmbetul e şi scut, şi terapie. Aşa îmi depăşesc mai uşor perioadele dificile, aşa mă vindec de tristeţe. La un moment dat, cineva îmi spunea că se tratează medicamentos şi că pilulele cu pricina îi dau o stare de amorţire, că nu mai simte atât de acut tristeţea. Poate că, în anumite cazuri, amorţirea asta o fi bună, altfel cine ştie ce gesturi necugetate ar mai face oamenii. Dar în ceea ce mă priveşte, prefer să-mi trăiesc depresiile, să-mi simt tristeţile. Nu de alta, dar, altfel, cum aş mai trăi şi simţi bucuriile?

Câteodată aş vrea să fiu om

Mi-aş dori uneori să nu mai fiu eu. Adică, nu în totalitatea mea, să fiu clară, de regulă, mă înţeleg destul de bine cu propria mea persoană. Dar mi-aş dori ca, măcar în unele situaţii, să pot să mă gândesc întâi la mine sau măcar mai mult la mine. Să fiu rea. Mă întreba zilele trecute o prietenă cum se face chestia asta şi, deşi în principiu aş fi putut să-i răspund, aveam, teoretic vorbind, cunoştinţele cu pricina, mi-am dat seama că e nedrept să mă apuc să dau eu lecţii la un capitol la care abia am învăţat primele paragrafe. Asta pentru că, din păcate, nici eu nu mă pun întotdeauna pe mine pe primul loc. Încă mă gândesc, instinctiv, la nevoile şi dorinţele celorlalţi şi, de cele mai multe ori, iau decizii care ştiu că îi vor face fericiţi, deşi sunt conştientă că nu mă vor face, neapărat, şi pe mine fericită. ba, mai mult, chiar şi atunci când fac ceva doar pentru mine am remuşcări când mă gândesc la faptul că pe ei îi va deranja sau supăra alegerea mea de a mă pune pe primul plan. Şi ştiu că e un cerc vicios. Fiindcă nemulţumirea mea din momentele în care aleg să fac, în primul rând, ce doresc alţii se adună, se strânge. Şi, când nu mai pot, atunci să te ţii! În final, oamenii din jur, obişnuiţi cu mine cea degrabă săritoare la nevoie, calmă, cu zâmbetul pe buze, reacţionează extrem de dur atunci când eu nu le mai pun problemele pe primul plan. Se enervează, mă privesc pieziş, dintr-odată devin inamicul public numărul unu. Momentele bune sunt rapid uitate. Şi nu, nu sunt naivă, nu mă aştept la mulţumiri şi nici la răsplată pe măsura faptelor bune - când le fac, nu de aia le fac. Ci, pur şi simplu, mi-aş dori să pot, măcar din când în când, să fiu şi eu om. Cu bune şi cu rele, cu zile bune şi zile proaste, cu toane, cu nervi. Fără ca asta să declanşeze o cascadă de uşi trântite, de pufnituri mai mult sau mai puţin înfundate şi de nemulţumiri pe toată linia.

Capitole încheiate

Uneori, capitole încheiate din viaţa noastră se redeschid, de fapt se întredeschid, dintr-o singură parte, pe neaşteptate. Cu nişte concluzii pe care nici nu le mai aşteptam, de care nici nu mai aveam nevoie şi care, în cel mai bun caz, nu fac decât să ne lase şi mai nedumeriţi decât fusesem când încheiasem capitolele cu pricina. Timpul în care fiecare parte a unui cuplu digeră informaţii, stări şi sentimente diferă. La fel şi timpul de reacţie. Timpul meu e lung şi scurt, în funcţie de situaţie. Da, sunt paradoxală, ştiu. Dar prefer să diger mai mult înainte de a lua decizii definitive şi să nu mai despic firul în patru după aceea. Deloc, dacă se poate, sau cât mai puţin, dacă problema necesită totuşi ceva gândire post factum. Cu ceva timp în urmă, eram acuzată că iau hotărâri fără să mă gândesc. Fals. Nu mai hotărăsc nimic dacă nu sunt complet sigură că fac exact ceea ce e bine pentru mine. Am greşit o dată. Ajunge.

Nu sunt perfectă. Dar suntem!

Toulouse Lautrec - Femei sărutându-se

Îmi tot spui, iubito, că sunt perfectă :). Și nu sunt. Mai mereu întârzii, amân lucrurile până în ultimul moment, mai ales pe cele pe care nu-mi place să le fac (cum ar fi bagajele, când trebuie să plec de lângă tine), uneori sunt delăsătoare, nu-mi fac la timp manicura și mereu îmi intră pietre în pantofi. În plus, când sunt tristă, mă uit la filme cu Crăciunul, chiar dacă e iulie, iar restul filmelor pe care le văd pot intra fără probleme în categoriile 'de artă' sau 'cu buget redus'. Nu mănânc chestiile sănătoase care ție îți plac și nici pe unele din alea nesănătoase, fac nazuri la hârtia igienică, îmi place doar berea rece, rece de se aburește paharul și, cu siguranță, așa cum spuneam în postarea anterioară, vorbesc prea mult. Am și câteva calități, se înțelege, dar despre alea nu vorbim, că nu îmi  fac reclamă :). Oricum, sunt îngrozitor de alintată - și pot să mă mai fac, aici potențialul meu de upgrade este foarte mare - incapabilă să anticipez finaluri nefericite la filmele romantice - La răscruce de vânturi mi-a lăsat cicatrici, nu glumă - și mereu gata să mă topesc la vederea unui pui de... orice. Dar, dacă tu mă poți iubi atât, în ciuda acestor lucruri (și a altora, pe care însă nu le zic) sau poate tocmai pentru ele, înseamnă că, pe undeva, ceva bun voi fi făcut și eu, așa, în imperfecțiunea mea. Nu de alta, dar, iubito, eu n-oi fi perfectă, nici tu, dar împreună suntem.  

Cât de mult e prea mult?

De mică mi se tot spune că vorbesc mult. Nu şi prost, din fericire :), dar, chiar şi aşa, mereu, mai în glumă, mai în serios, oamenii îmi spun că, dacă mă pasionează un subiect, nu mă mai opresc. Pe de altă parte, de prin adolescenţă, am fost şi confidenta preferată a multora, fiindcă, mi se spunea, ştiu să ascult şi dau sfaturi bune. Aşa că, practic, sunt în ceaţă: ce înseamnă prea mult? Recunosc, nu-mi plac oamenii tăcuţi. Adică, să ne înţelegem, n-am nimic împotriva lor, nu toată lumea poate fi volubilă, dar mă simt cumva ciudat în prezenţa cuiva care nu ştie, nu poate sau nu vrea să converseze. Practic, n-avem nimic în comun. În consecinţă, oamenii din preajma mea sunt şi ei vorbăreţi, ca mine. Nu cred că nu încăpem unii de alţii, la vorbă, adică. Ci, mai degrabă, facem cu schimbul, în funcţie de entuziasm şi de importanţa mesajului de comunicat :). În aceste condiţii, nu ştiu, spuneţi-mi voi, cât înseamnă să vorbeşti prea mult? Cu exemple concrete, nu aşa, oricum:)!

Casă de piatră!

Despre căsătorie, am sentimente amestecate: adică am încercat, deşi cumva, undeva, adânc în mine, ştiam că e ceva greşit în toată povestea. N-a mers, nu doar din vina mea, nici doar din vina celuilalt. Pentru că, în orice asemenea instituţie, sunt două persoane. Responsabilităţile, durerile, eşecurile, dar şi bucuriile, micile gesturi frumoase, după o viaţă împreună, toate se împart. Şi se adaugă, precum ingredientele într-o reţetă complicată, alta pentru fiecare cuplu, a ceea ce înseamnă viaţa împreună. Acum, ştiind ce ştiu, poate aş greşi mai puţin.  Oricum, aş încerca măcar :). Din păcate, aşa cum ştie toată lumea, la noi, pentru noi, nu se poate. Dar e bine că se poate altundeva, măcar. Şi că sunt oameni care se iubesc şi se pot bucura de toate părţile bune ale traiului legal în comun. Lor, casă de piatră! Şi să fie fericiţi! Aşa, cu certificat şi inele şi cu tot tacâmul!

Poartă spre tine

                                                        
te caut, să te strâng în căuşul somnului meu
să-mi înfăşor pe deget o buclă de-a ta şi să te simt
iubindu-mi amprentele
te găsesc în fiecare vis, la fiecare capăt de alee
cu ţigara aprinsă în colţul gurii
aşteptându-mă
mă trezesc fără tine şi doare
sub mine, patul e ca de fachir
chinuindu-mă
apoi, vii.

Uneori, aș vrea să fiu iar mică

Am avut o copilărie frumoasă. Poate și de aceea, când îmi e un pic mai greu, închid ochii și îmi doresc să fiu din nou copil. Mică, așa, înainte de școală, fiindcă atunci, odată cu prima uniformă, se cam termină veselia. Închid ocii și vreau să nu trebuiască să mă trezesc la comandă, să fie timpul o permanentă vacanță, să fiu apărată, protejată, iubită. Pe urmă îi deschid și îmi dau seama că, așa, nu te-aș mai avea pe tine, iubito. Și mă întorc în lumea mea, în timpul nostru. Unde știu că sunt iubită, protejată, dorită. Și, la rândul meu, iubesc, apăr, visez. Mi-e dor de tine. Dar pe lume totul are un preț, așa că pe al nostru îl plătesc bucuroasă.