Fapte, nu vorbe

Câteodată, ai nevoie să ţi se întâmple ceva bun. Să simţi că parcă s-a spart ghinionul, că lumea nu e colorată în căcăniu, că îţi întinde cineva o mână la nevoie. Sau pe amândouă, într-o îmbrăţişare. De îmbrăţişări mi-e cel mai dor, când mi-e dor. Fiindcă ele vindecă tot.
Câteodată, când se cere o faptă care să-ţi aducă zâmbetul pe buze, ea se întâmplă. Firesc şi normal. Fără prea multe tergiversări, fără discuţii. Şi face bine sufletului.

Afterparty

Petrecerea ţinuse până dimineaţa. O adunare din aceea relaxată, de oameni care se cunosc bine, fără pretenţii, cu râsete colorate, cu multe rânduri de cafele, să taie berea şi să reaprindă pofta de discuţii şi de dans. Dansasem şi noi, nu mult, dar suficient cât să-mi simţi căldura trupului prin pantalonul subţire, suficient cât să-mi sesizezi parfumul, amestecat cu un uşor miros de tutun care mi se prinsese în păr. Îţi simţisem în câteva rânduri privirile arzându-mi parcă pielea, de câte ori mă întorceam îţi surprindeam zâmbetul leneş, provocator, care mă încălzea pe dinăuntru şi îmi punea sângele în mişcare, ca într-o sarabandă de senzaţii. Îmi tremurau mâinile şi îmi făceam de lucru, strângând câte ceva, mai spălând câte un vas, oricum avea să fie dezastru după chef, ca întotdeauna, dar mereu cred că, dacă speli măcar un pahar atunci, pe urmă îţi va fi mai uşor. Tu veneai din când în când şi mi le luai din mână, mă sărutai uşor şi-mi spuneai să le las, e şi mâine o zi. 

Când în sfârşit am închis uşa după ultimul invitat, erai deja în pat, protestând că vin prea greu, că unde întârzii, că de ce nu apar mai repede. Chestiuni precum demachiatul înainte de culcare şi alte asemenea îţi erau străine, nu înţelegeai niciodată de ce durează atât, de ce trebuie, de ce tocmai atunci... Când am ajuns în dormitor, mă aşteptam să fii deja adormită, fusese o zi lungă şi o noapte asemenea, dar nu adormiseşi. Mă aşteptai şi era evident în ochii tăi că somnul era ultimul lucru la care te gândeai. 

M-ai tras lângă tine, m-ai sărutat adânc, poruncitor, cu o foame evidentă de mine şi cu dorinţa strânsă în atâtea ore cât casa fusese plină de lume. Îmi tremurau genunchii şi voiam mai mult, venind mai aproape, strângându-mă în tine să te simt, să-ţi simt sânii strivindu-se de ai mei, să mă hrănesc din căldura ta, să-ţi împrumut pe piele mirosul şi să-l duc apoi cu mine, când aveam să plec. Era o urgenţă în gesturile tale, o nevoie adâncă să mă ai, atunci, pe loc, fără multe preparative. O simţeam şi, totuşi, nu te grăbeai, mă înnebuneai intenţionat, sărutându-mi fiecare centimetru de piele, ajungând cu limba aproape de clitul meu, îţi simţeam chiar respiraţia pe el, fierbinte, aproape, şi apoi plecai de acolo, lăsându-mă în aşteptare, iar eu scâncind a protest de fiecare dată când reveneai să mă săruţi de jur împrejur, pe labii, fără să-mi atingi miezul care pulsa, întărit, cerându-şi drepturile. Când m-ai lins uşor, în sfârşit, eram arcuită şi ridicată spre limba ta, căutând-o, dorindu-mi eliberarea şi zborul acela zbuciumat peste ultimul prag al plăcerii, un plonjon nemaipomenit în nevoia absolută, un moment care mereu mă lasă fără suflare. Abia îţi simţeam atingerea, era înnebunitor, excitant şi parcă enervant în acelaşi timp, deşi ştiam că o făceai intenţionat, doar pentru că-ţi plăcea să vezi cum mă ud, din ce în ce mai tare, cum încerc să-mi apropii picioarele pe care mi le ţineai desfăcute, doar ca să te strâng acolo, să te ţin în mine. 

Nu ştiu cât ai continuat aşa, timpul era parcă suspendat între dorinţa mea şi a ta, aproape nici nu ţi-am simţit mâna căutând intrarea în mine, cercetând, găsindu-mă desfăcută, udă, dornică. Te simţeam intrând şi voiam mai mult, mă ridicam spre tine, mişcându-mă rotund, cerând instinctiv să mă ai tare şi adânc, să mă înfig în mâna ta, să mă ai, să te am, să te prind înăuntru şi să te strâng tare, tare, zvâcnindu-mi orgasmul în jurul mâinii tale. Eram aproape, atât de aproape, mă înnebuniseră aşteptarea şi întârzierea şi jocul - de regulă, nu-s prea răbdătoare. Când te-ai aplecat şi mi-ai şoptit că ai să intri cu toată mâna în mine, m-am udat instantaneu şi mai mult, ca o încurajare, ca o recunoaştere a puterii absolute pe care o ai asupra mea. Te-am strâns tare în braţe, încuviinţând cu o şoaptă, m-am desfăcut şi te-am primit, cu un geamăt adânc, aproape un ţipăt. Îmi simţeam carnea cum cedează, cum îţi înfăşoară mâna ca într-o îmbrăţişare, dar nu una tandră, nu, mai mult o încleştare, un zvâcnet şi o durere ascuţită, împletită cu o plăcere imensă. Aceea de a-ţi aparţine, de a şti că în momentul acela nimic altceva nu mai contează. Doar tu şi eu. Am terminat ţipând. Tare, la fel de tare cum se mişca mâna ta, adânc, în mine. Încă şi încă, implacabil, ca o stăpână absolută şi pretenţioasă. Ţi-am dat tot. Şi, pe urmă, ţi-am adormit în braţe. La adăpost.

Ruşinea n-are loc în dormitor (sau bucătărie, living, terasă, debara, baie etc)

Cred că nimic nu mă nedumereşte mai tare, la capitolul inhibiţii umane, decât acelea care intervin, în cele mai nepotrivite momente, între doi oameni şi un număr finit de pereţi - atenţie, fără camere pornite sau chestii din astea. Nu înţeleg cum poate să încapă, între doi adulţi - indiferent de sexul lor, în toate combinaţiile posibile - ruşinea în materie de preferinţe sexuale, poziţii, senzaţii, ce ştiu eu, orice are legătură cu sexul şi cu plăcerea aferentă. 

Pot înţelege că au încercat ceva şi nu le-a plăcut, clar, nu mai vor. Pot înţelege chiar că nu vor să încerce un alt ceva fiindcă ori nu le spune nimic (bun :D), ori chiar le repugnă. Dar să nu faci o chestie pe care până la urmă admiţi că ţi-ai dori-o din cauză că ţi-e ruşine de partener/parteneră, asta nu pot să pricep. Adică, nu ştiu, mă depăşeşte. Se presupune că, dacă ai ajuns într-o situaţie intimă cu cineva, clar îţi place persoana, te simţi suficient de în largul tău ca să te dezbraci, să te priveşti, să te pipăi şi să urli "Este!". Păi şi atunci, de unde şi până unde ruşinea, cum apare ea, ce mecanisme o declanşează? Cum faci distincţia între o poziţie şi alta, de exemplu, şi spui că una e ok, dar pe cealaltă ţi-e ruşine să o practici? Înţelege cineva cum funcţionează chestia asta? Că, să mor eu, mi-ar plăcea şi mie să ştiu, până nu-s prea bătrână ca să-mi mai pese.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.