Înghețată înfierbântată pentru începuturi de toamnă

     În ultimele zile de vară și primele de toamnă, sunt mereu împărțită. Deja încep să-mi prăjesc pâine la micul dejun, fiindcă diminețile sunt răcoroase și parcă îndeamnă la unt pe pâine prăjită și cafea fierbinte. 

     Pe de altă parte, cum după-amiezile sunt calde încă, nu mă pot lipsi de plăcerea înghețatei, un lucru care mie îmi spune vacanță. Din motive obiective, n-am putut mânca multă în copilărie, așa că acum o devorez în toate formele, gusturile și culorile ei. Și vă anunț cu mulțumire că am găsit varianta perfectă de desert/cocktail răcoritor și bun să înfierbânte, la o adică :): înghețată de lămâie - italienească, pe cât posibil, prietenii știu de ce - cu vreo 20-30 ml de vodcă bună deasupra. Sau, pentru domnișoarele delicate care nu beau vodcă, merge, în varianta soft, și limoncello. Poftă bună!

Ultimul sărut al verii

Astăzi, vântul a fost jucăuș, mi-a trimis o frunză îngălbenită drept în sân. Ca un sărut, cu ultima zvâcnire, a verii care se apropie de sfârșit. Nu ai spune, încă, ziua căldura ne copleșește și uităm, pentru o clipă, că vine septembrie. Dar seara și dimineața, la umbra zidurilor bătrâne, răcoarea toamnei se face deja simțită. Îmi doresc o vară indiană în septembrie, vreau să merg în sandale până-n octombrie și să-mi mai danseze o vreme poalele rochiilor pe lângă glezne. Apoi, poate veni toamna gri. 

Planuri şi elanuri

Sunt expertă la făcut planuri. Orice demers este bine cântărit şi analizat, stabilit pe puncte, fiecare punct gândit de vreo trei, patru ori şi ordinea finală pusă, frumos, pe listă. În minte, dar pe listă. Pe hârtie fac listă doar pentru cumpărături atunci când bugetul este limitat. În rest, impulsive buyer scrie în fruntea mea. 

Nu plec niciodată la drum fără măcar două alternative pentru ajungerea la destinaţie, fără numerele de telefon utile salvate în două telefoane (unuia poate mereu să-i moară bateria) şi, eventual, fără harta locului unde trebuie să ajung, printată sau salvată şi ea în telefon. Îmi fac bagajele în ultimul moment, dar conţinutul lor e mereu perfect aşezat în mintea mea cu mult timp înainte. Şi niciodată nu mi s-a întâmplat să nu-mi încapă lucrurile dorite în bagaj, să nu se închidă valiza etc. Asta pentru că planul prevede mereu o soluţie de rezervă. 

Dacă mă apuc de lucrări casnice, mereu am tot ce-mi trebuie pentru că nimic nu-mi displace mai mult decât să constat că nu am luat ceva şi trebuie să mai fac un drum până la magazin. Dacă am în minte o reţetă, recapitulez ingredientele, mă gândesc ce am acasă şi ce nu am, iau în drum, fiindcă nu-mi place să mă întorc după te miri ce fleac. Tot ceea ce fac se bazează pe un plan, pe care-l elaborez rapid şi apoi îl aplic destul de consecvent, asta neînsemnând însă că nu mă adaptez din mers, la o adică.

Singurul lucru pe care nu l-am planificat niciodată a fost să mă îndrăgostesc. S-a întâmplat. Am auzit, la un moment dat, că o domnişoară îşi căuta rochie de mireasă şi, întrebată dacă are cu cine să se mărite, a răspuns: "Acum, nu. Dar vreau să mă mărit şi nu-i nicio problemă dacă-mi iau rochia dinainte". Pe mine, chestiunea m-a lăsat fără replică, recunosc. Dar ce ştiu eu? Eu fac doar planuri de vacanţă, de cumpărături, de petreceri cu prietenii, de dezvoltare profesională. Chestii din astea nesemnificative. De iubit, în opinia mea, nu se poate după plan. Nu de alta, dar viaţa îţi demonstrează că poate şi ştie să facă planuri mult mai bune decât ale tale.

Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

Eu nu mă plictisesc niciodată

Nu i-am înţeles pe oamenii care se plictisesc. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată, poate şi pentru că, fiind un om organizat, a cărei plăcere este să planifice chestii - care pe urmă nu ies aproape niciodată conform planului, ci de mii de ori mai faine, dar asta e altă poveste:) - ştiu întotdeauna dinainte ce anume voi face, când, cu cine şi de ce. 

Dincolo de planuri însă, chiar şi în zilele în care timpul liber mă ia prin surprindere, nu mă plâng niciodată că nu am ce face: mereu e măcar o carte pe care n-am apucat s-o termin sau s-o încep - şi mă sperie cele pe care, odată ce le încep, trebuie să le şi termin :), mereu e un disc pe care nu l-am mai ascultat de multă vreme, mereu e o plimbare cu câinele pe care am tot vrut s-o fac şi n-am mai avut timp. 

Şi, dacă nu e vremea de plimbare şi n-am chef nici de îndeletniciri intelectuale, mereu sunt în şifonier haine pe care voiam să le transform, mărgele de reparat, chestii de cusut, rufe de spălat - nu cred că există miros care să-mi placă mai mult decât cel al rufelor proaspăt spălate, aliniate pe frânghie şi în care bate o briză, aşa. Bine, ideal ar fi ca frânghia să fie într-o grădină, dar nu putem avea chiar tot pe lumea asta. 

Mai sunt zile în care îmi aduc aminte de toate ritualurile de frumuseţe pe care le-am mai ignorat din lipsă de timp sau zile în care mi-e dor să gătesc ceva anume sau să inventez un desert nou. Oricum, în general, nu sunt destul de multe zilele libere sau orele libere sau minutele libere pentru a apuca eu să n-am ce face. 

Mie mi se pare că oamenii care se plictisesc sunt cei leneşi sau fără imaginaţie, oamenii care nu-şi sunt niciodată suficienţi lor înşile şi care, de regulă, se plictisesc repede şi de oamenii de lângă ei: sunt, deci, periculoşi. Îi văd şi pe stradă: merg în dorul lelii, abia târându-şi picioarele şi nu fac asta fiindcă sunt cu ochii după case vechi şi frumoase sau după cuiburi de păsări, nu. Sunt plictisiţi încă dinainte de a ajunge unde se duc, iar asta e trist şi pentru ei şi pentru cine îi aşteaptă la capătul drumului. 

Visele nu-s materie de bac

În fiecare an, în preajma sau în timpul examenelor naţionale, recte evaluare şi bac, mă apucă aşa, un soi de ameţeală, combinată cu nebunie, asezonată cu dezgust. Se produc, domnule, nişte chestii de te ia cu leşin, parol, mai ales dacă eşti mai simţitor din fire. 

1. Nimeni nu mai are vreun subiect de literatură la literatura română, asta la evaluare. Cică trebuie doar să ştii să te exprimi, atât. Nu tu poezie, nu tu povestiri, nu tu roman, nu nimic. Biiine. Le recomand întâistătătorilor Ministerului Educaţiei să se plimbe, în timpul anului şcolar, cu autobuzul. În orice oraş din ţară vor ei, pun pariu că situaţia e aceeaşi. Şi vor auzi la prima mână ce fel se exprimă stimabilii elevi de gimnaziu. 

2. Nimeni nu mai pică oralul la română la bac. Adică poţi fi strălucitor, bun, mediocru, treci oricum, important este să te prezinţi. Şi, tot aşa, de fac nici nu e oral la română, e un test să vadă dacă ai abilităţi de comunicare. A dracu ea, comunicarea asta, importantă s-a mai făcut, fără ea nu exişti. Nu mai contează că, de fapt, nimeni nu mai comunică nimic, până şi mesajele pe telefoane sunt predefinite, la o nevoie apeşi butonu' şi gata. 

3. La scris, indiferent de probă, subiectele e musai să fie uşurele, cam de clasa a IX-a, dacă se poate. Nu de alta, dar sunt camere, da? Nu se mai copiază, pricepurăţi? Nu zic, am învăţat şi noi, ăştia cu bacu' serios, dat cu măcar un deceniu în urmă, o grămadă de chestii inutile, dar pe onoarea mea că acum nu văd vreo schimbare în bine. Adică, sincer, studenţii de anul I la absolut orice vreţi voi nu prea ştiu nici măcar să scrie o cerere, nu mai vorbesc de referate, lucrări ştiinţifice şi chestii din astea plicti(coase).

Nici măcar nu mai e vreo diferenţă reală între ăi de intră la liceu şi ăi de nu, între ăi de iau bacul şi ăi de nici nu se duc să-l dea. Şi unii, şi ceilalţi, sunt nişte ignoranţi. Învaţă superficial, pentru notă, uită pe urmă în viteză, fac de toate, dar nu aprofundează nimic, se înscriu - ăia cu bacul - la zece facultăţi, numai să intre undeva, nu se zbat să prindă un loc unde chiar îşi doresc. Probabil pentru că, de fapt, nici nu-şi mai doresc nimic. Visele nu-s materie de bac.

Primul sărut

Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici