Acasă

Mă simt acasă în tine, iubito. Eşti acolo, undeva, gândindu-te la mine, iar asta îmi luminează mintea şi sufletul pe dinăuntru. Nu mai ştiu unde se termină "eu" şi unde începe "tu". Nici nu caut vreo linie de demarcaţie între fiinţele noastre. Îmi atingi esenţa cu un alint, mă încătuşezi cu un oftat de plăcere, ţi-aş dărui din mine nu numai ceea ce am, asta deja îţi aparţine, ci şi ceea ce visez, proiecţia unui mâine anume, pe care-l vreau lângă tine. Mi-ai intrat în sistem, mi-ai schimbat punctele de referinţă, timpul însuşi are altă curgere atunci când te simt alături, când râdem împreună, când ne ascultăm una alteia tăcerile. Te iubesc, mă iubeşti. Şi asta e de ajuns.

Second best

Au americanii vorba asta, care pe mine mă îmbolnăveşte, cu "second best". Adicătelea ceva sau cineva care e bun, poate fi şi magnific, dar nu e cel mai bun. Orice ar face (în cazul în care e persoană) second best rămâne mereu al doilea în ierarhie. Un fel de premiant I cu medie mai mică decât primul premiant I, pentru cine e suficient de vârstnic să priceapă ce zic. Acest "second best", concurat doar de sintagma "first runner-up" (dacă-mi amintesc bine) de la concursurile de miss şi care desemnează acea nefericită care e frumoasă, e foarte frumoasă, dar nu e cea mai frumoasă (personal, am considerat mereu concursurile astea nişte imbecilităţi), mi se pare cea mai cumplită chestie. Adică, nu ştiu, ori eşti "the best", ori nu. Şi chiar nu e nicio problemă. Dar expresia "second best" are în ea o anume parşivenie, ca şi când îţi dă speranţe că eşti "best", când, de fapt, n-ai să fii poate niciodată. Ei bine, ieri tocmai mi-am dat seama că sunt "second best". Într-o chestie care chiar contează pentru mine. Şi simpla înţelegere a acestui fapt m-a secat de puteri, m-a năucit, m-a fript la suflet. Şi încă zac din cauza asta.

Absenţă

Îmi lipseşti, iubito... Mă doare absenţa ta, mă gâtuie, îmi taie respiraţia... Nici nu mai ştiu, după o singură zi, cum să mă descurc, cum să umplu golul. Am citit, am ascultat muzică, m-am plimbat, am făcut însă totul ca în transă, de parcă altcineva umbla de colo colo în căuşul trupului meu, iar eu... eu eram cu tine, lângă tine. Dorindu-te, iubindu-te, chemându-te.

Leapşa muzicală de la Ada

1.Who I am? Zero - Sunny days - sunt luminoasă, mi s-a spus :)

2.What was this day like? Rita Pavone - Cuore - o zi plină de dragoste, într-adevăr ...

3.What should I do with my life? Reamon - Supergirl - uau!!!!!!!!!!! mi-aş dori eu :)

4.What are my parents like? Kenny G. - All the Way one for my baby - indeed, they are!

5.What is love? Iulia Mitrea - Se plâng de mine îngerii - hm, dacă aveţi ocazia, ascultaţi-o pe fata asta, o studentă din Braşov, folkistă. Dragostea înseamnă şi lacrimi, aşa-i...

6.What I do in school? Deepcentral - Russian girl - da, mi se zicea des că semăn cu o rusoaică

7.What’s my motto? Natalie - Ooh - hm, onomatopeic :)!

8.What is the first thing I think first time when I wake up? - Kenny G. - Eastside Jam - într-adevăr, aud măturătorii şi mă gândesc: De ce nu trăiesc şi eu în Vest?

9.What is the first thing I think when I see my teachers? - Kenny G. - Havana - hm, acolo i-aş cam trimite pe mulţi dintre ei...

10.What is my life like? - Romica Puceanu - Şatra - ha,ha,ha - ei, nici chiar aşa, dar pe aproape :)!!!


Cam asta-i! Ada, sper să te hlizeşti :)! Eu una, m-am! Merci pentru cadou!

Dăruindu-ne, ne pierdem?

Furtună în gînduri. Întrebări, amăgiri, zîmbetele de după torente. Oare, dăruindu-ne, o facem ca să cîştigăm iubirea celuilalt sau pentru a ne pierde pe noi, ca să-i dăm motiv să ne găsească? Dacă mă pierd, iubito, promite-mi că ai să mă cauţi. Măcar atunci cînd ţi-e greu, măcar cînd vei vrea să revii în portul tău, unde farul dragostei mele rămîne aprins. Chiar şi sau mai ales pe timp de furtună.

Fericirea şi nefericirea Leopoldinei Bălănuţă

"Fericire este atunci când în adâncul sufletului tău, în adâncul fiinţei tale, găseşti forţa de a evita nefericirea. Pentru că nefericire este:
- să munceşti fără să iubeşti obiectul muncii tale,
- să nu găseşti în jurul tău prieteni care să aibă acelaşi ideal de umanitate,
- să pleci la drum cu semeni care la prima cotitură a drumului abandonează scopul căii alese;
- nefericire este să spui ceea ce nu crezi,
- dar şi mai mare nefericire este să nu spui ceea ce crezi;
- nefericire este să izbuteşti să adormi noaptea înainte de a te gândi măcar la una dintre problemele care frământă lumea şi timpul tău,
- nefericire este să poţi adormi noaptea înainte de a-ţi judeca faptele de peste zi,
- nefericire este să nu ai copii,
- nefericire este să nu poţi dărui roadele muncii tale,
- nefericire este să nu îţi iubeşti părinţii şi să nu-i însoţeşti cu recunoştinţă până la capătul drumului întru demnitatea speciei umane;
- nefericire este să-i uiţi pe cei care te-au învăţat şi care au adăugat fiinţei tale comori nepreţuite,
nefericire este să nu trudeşti întru desăvârşire,
- nefericire este să nu ştii să duci pe umeri povara cea mai grea: succesul;
- nefericire este să agoniseşti mai mult decât îţi este cu trebuinţă,
- nefericire este să uiţi de unde ai plecat,
- nefericire este să uiţi spre ce ai plecat,
- nefericire este să-ţi vezi numele dispărut înainte de dispariţia trupului,
- nefericire este să simţi puterea devastatoare a singurătăţii,
- nefericire este să nu preţuieşti truda altora, nefericire este să nu ai nevoie de artă,
- şi cea mai mare nefericire este să nu ai nevoie de cultură.
Şi câte nefericiri mai sunt posibile pe pământ!
Dar, până la urmă, eu cred că nefericirea este o vină. Şi dacă în tine găseşti puterea morală de a-ţi asuma vinovăţia, eu cred că deja ai făcut un pas pe calea anevoioasă, dar sublimă, de a atinge măcar o treaptă a fericirii.
Căci fericirea, până la urmă, este un ideal posibil de atins, fiind, după părerea mea, o formă a demnităţii umane.
Căci fericirea este până la urmă, după mine, lupta dreaptă şi nobilă şi grea de a evita nefericirea."

Acestea sunt cuvintele marii actriţe, publicate pe zf. ro, într-un articol de Marian Nazat, pe 9 martie 2007. Am ajuns la ele datorită unei cititoare a mea, Anonim(a), căreia îi mulţumesc.

Mă locuieşti, iubito...

Mă obsedează mereu preaplinul unor clipe trăite, clipele acelea rotunde, perfecte, de neegalat, în care simţi că ţi se desprinde sufletul de trup şi-apoi se întoarce să-şi reocupe locul acela nedefinit, din care ne dictează iubirile. Mă locuieşti, iubito... Unde să-ţi aşez fotoliul preferat, cu un pled şi o carte, ca să nu mai pleci din mine?