Dimineţi

În ultima vreme, îmi plac dimineţile. Dimineţile în care mă suni, iubito, şi îmi spui că ţi-a fost dor de vocea mea. Şi dimineţile în care nu mă suni, dar ştiu că te gândeşti la mine. Îmi place să-mi beau cafeaua la fereastră, privind cartierul care se trezeşte şi uitându-mă spre orizont, în direcţia unde ştiu că eşti tu. Îmi imaginez că eşti nu acolo, ci aici, aproape, că îţi bei şi tu cafeaua, în viteză, îmbrăcându-te să pleci la birou şi vii langă mine, înainte să ieşi pe uşă, ca să-mi dai un sărut. Dimineţile cu tine sunt frumoase, iubire, sunt splendide. Am devenit matinală, iubito, şi chiar îmi place asta... Cine-ar fi zis?

Final

timpul meu, timpul tău
suspendate în vârful buzelor
secundele cad în hău
între minutele tăcerilor
nici tu, nici eu
nu mai ştim să vorbim
ni s-au încuiat discursurile
definitiv
s-a încheiat povestea
nu mai e vreme pentru happy end.


Iris-De vei pleca

Available/Invisible

Discutam recent cu o nouă cunoştinţă, un călău delicat, care mi-a atras atenţia că, poate, sunt prea disponibilă. Prea dispusă la concesii, prea mă dăruiesc uşor, pun prea mult suflet în toate genurile de relaţii pe care le am. Iniţial, m-am necăjit, recunosc. După care am stat, m-am gandit şi am înţeles că a fi disponibil nu întotdeauna ceva rău. Că nu înseamnă, musai, că eşti easy, ci, poate, că ai multe de dăruit. Că eşti dispus să oferi, să te implici, să te dedici unei relaţii. Că dai totul sau nimic.Nu ştiu dacă e bine, nu am reţeta fericirii în cuplu. Dar ştiu că nu mi-aş dori ca persoana pe care o iubesc să mă trateze cum facem, mai toţi, cu amicii din lista de messenger: cand n-avem chef de nimeni, stăm pe "invisible". Eu vreau ca iubita mea să fie mereu "available"pentru mine. Aşa că nu voi face nimănui ceea ce mie nu-mi place. Voi fi, la randul meu, "available", chiar cu riscul de a părea o pradă uşoară.

De n-aş mai fi...

Mă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...

Acasă

Mă simt acasă în tine, iubito. Eşti acolo, undeva, gândindu-te la mine, iar asta îmi luminează mintea şi sufletul pe dinăuntru. Nu mai ştiu unde se termină "eu" şi unde începe "tu". Nici nu caut vreo linie de demarcaţie între fiinţele noastre. Îmi atingi esenţa cu un alint, mă încătuşezi cu un oftat de plăcere, ţi-aş dărui din mine nu numai ceea ce am, asta deja îţi aparţine, ci şi ceea ce visez, proiecţia unui mâine anume, pe care-l vreau lângă tine. Mi-ai intrat în sistem, mi-ai schimbat punctele de referinţă, timpul însuşi are altă curgere atunci când te simt alături, când râdem împreună, când ne ascultăm una alteia tăcerile. Te iubesc, mă iubeşti. Şi asta e de ajuns.

Second best

Au americanii vorba asta, care pe mine mă îmbolnăveşte, cu "second best". Adicătelea ceva sau cineva care e bun, poate fi şi magnific, dar nu e cel mai bun. Orice ar face (în cazul în care e persoană) second best rămâne mereu al doilea în ierarhie. Un fel de premiant I cu medie mai mică decât primul premiant I, pentru cine e suficient de vârstnic să priceapă ce zic. Acest "second best", concurat doar de sintagma "first runner-up" (dacă-mi amintesc bine) de la concursurile de miss şi care desemnează acea nefericită care e frumoasă, e foarte frumoasă, dar nu e cea mai frumoasă (personal, am considerat mereu concursurile astea nişte imbecilităţi), mi se pare cea mai cumplită chestie. Adică, nu ştiu, ori eşti "the best", ori nu. Şi chiar nu e nicio problemă. Dar expresia "second best" are în ea o anume parşivenie, ca şi când îţi dă speranţe că eşti "best", când, de fapt, n-ai să fii poate niciodată. Ei bine, ieri tocmai mi-am dat seama că sunt "second best". Într-o chestie care chiar contează pentru mine. Şi simpla înţelegere a acestui fapt m-a secat de puteri, m-a năucit, m-a fript la suflet. Şi încă zac din cauza asta.

Absenţă

Îmi lipseşti, iubito... Mă doare absenţa ta, mă gâtuie, îmi taie respiraţia... Nici nu mai ştiu, după o singură zi, cum să mă descurc, cum să umplu golul. Am citit, am ascultat muzică, m-am plimbat, am făcut însă totul ca în transă, de parcă altcineva umbla de colo colo în căuşul trupului meu, iar eu... eu eram cu tine, lângă tine. Dorindu-te, iubindu-te, chemându-te.