sâmbătă, 20 februarie 2010

Despre despicatul firului în patru. Sau nu.

Dacă e să-mi displacă ceva la mine, dar profund, asta cu toate că, de regulă, eu şi persoana mea ne iubim chiar destul de mult :), acest lucru este capacitatea mea infinită de a despica firul în patru. Şi apoi iar în patru, de cîte patru mii de ori, pînă nu mai rămîne posibilitate neexplorată, nici potecă neumblată. După care, mulţumită că am epuizat toate posibilităţile, reuşesc şi eu să-mi iau inima în dinţi şi să acţionez. De cele mai multe ori, acţiunea vine însă prea tîrziu, iar posibilităţile se micşorează. Şi e logic să fie aşa, teama, nesiguranţa, dorinţa unei garanţii că am luat cea mai bună decizie (cînd garanţii nu există niciodată, de fapt, pentru nimic), toate acestea se plătesc. Nici nu-mi mai amintesc ocaziile pierdute astfel, ştiu însă că au fost multe, extrem de multe. Şi mi-am învăţat lecţiile. Poate mai tîrziu decît ar fi fost ideal, dar suficient de devreme cît să mă mai pot bucura de consecinţe, unele faste de data asta. Şi, cu ceva timp în urmă, sub impulsul unui moment, am luat cea mai bună hotărîre din viaţa mea. Şi am făcut-o exact la momentul potrivit. Atunci, în clipa aceea de o perfecţiune inubliabilă, am fost hotărîtă. În final, cred că important a fost că mi-am desfăcut singură, atunci, plasa de siguranţă şi am plonjat în necunoscut. Şi, din fericire, ai fost acolo şi m-ai prins:).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu