luni, 22 februarie 2010

Uitarea care vindecă

Vine ziua în care se şterg toate umbrele. În care simţi că viaţa chiar ţi-a dat o nouă şansă la fericire. Ziua în care zâmbeşti unei uitări care vindecă, te întorci complet cu spatele la trecut şi mergi înainte. Ştiind că sufletul îţi este la adăpost de toate relele, ştiind că iubeşti la fel de mult pe cât eşti iubită, ştiind, pur şi simplu, că eşti unică. Unica.
Mă întreb, adesea, cum ar fi dacă n-am putea uita? Dacă timpul şi dragostea n-ar ostoi durerile, n-ar îndulci colţurile uneori atât de tăioase ale existenţei noastre? Cred că, pur şi simplu, am fi nebuni. Şi apoi n-am mai fi. Binecuvântările noastre mi se par adesea puţine, mai ales în momentele dificile. Dar uitarea e cu siguranţă una dintre ele. Şi, azi, mă bucur că am fost binecuvântată cu o uitare. Sau chiar cu mai multe. Merci, iubito!

2 comentarii:

  1. ar fi bine, insa uitarea nu vindeca ci prepara... pentru o alta dezamagire ce va fi uitata...
    stii ce e nasol ? uitarea nu alege; asa ca se pierde si ce te-a facut candva fericit(a)
    la mine asa a functionat

    RăspundețiȘtergere
  2. hmm, de fapt, eu chiar ma refeream la o uitare anume, a unui lucru ce ma impiedica sa fiu, din nou, complet fericita... si sa stii ca, uneori, poti alege sa uiti doar ce a fost rau, dar pentru asta iti trebuie intelepciunea care vine dupa multe alegeri gresite, dupa multe uitari complete, nediscriminatorii, asa cum le vezi tu. Si, pana la urma, nu te bucuri ca ai uitat? Nu te face asta mai permeabil la o noua iubire? Nu stiu, intreb doar :)

    RăspundețiȘtergere