Mărţişoare, la scadenţă

          La abia 2 grade, dimineaţa de azi nu vestea cu nimic primăvara ce va să vină de luni. Zgribuliţi, vânzătorii de mărţişoare jucau sârba pe loc, suflând în pumni. Nu îmbiau trecătorii la şnururi alb-roşii, nici la flori, inimi, lacrimi, trifoi, coşari şi ghiocei stilizaţi. Tarabele gemeau de marfă, dar parcă nimic nu ieşea în evidenţă, nicio idee originală nu aducea zâmbetul pe buzele primilor clienţi. Oricum, aceştia nici nu-şi doreau să zâmbească. Nu cumpărau mărţişoare cu sufletul, pentru bucuria sufletelor celor care aveau să le primească. Îndeplineau o obligaţie: "Dă-mi şapte, trei de-un fel, la un leu şi patru la doi!", cerea un bărbat, încruntat, făcându-şi socotelile, să nu uite pe cineva. Şi a plecat apoi, cu punga cu mărţişoare înghesuită în servietă, fără măcar să le arunce o privire... Aş fi strigat după el, că nu aşa se alege, că trebuie să te gândeşti la femeia pe care vrei s-o bucuri, indiferent că ţi-e soţie, soră, mamă, prietenă, iubită, amantă, vecină de bloc sau de birou. Dar ce ştiu eu, până la urmă? Poate eu sunt din alt timp, iar el, din acesta. Mai urât, mai cenuşiu, în care nimeni nu are timp să savureze nimic. Şi în care nici măcar bucuria de a dărui, o dată în an, puţină primăvară cu şnur alb şi roşu nu mai e o plăcere. Ci doar o scadenţă.