Happiest season

 

Un nou film de Crăciun a pus pe jar întreaga comunitate LGBTQIA+, în mijlocul sezonului sărbătorilor de iarnă. "Happiest season" şi-a propus să le ofere mai ales lesbienelor propriul film romantic de Crăciun, de genul celor heteronormative cu care Hallmark şi Diva au inundat piaţa. Evident, filmul nu este încă accesibil pieţei din România, decât prin intermediul abonării la un serviciu VPN care vă poate localiza în Canada, de exemplu, oferindu-vă apoi acces la film. Dar e foarte clar, chiar şi din fragmentele deja apărute pe youtube că filmul romantic la care ne aşteptam e mai degrabă dramatic, fiind cu mult mai complex decât multitudinea de filme straight oriented în care personajele principale sunt mereu perfect coafate, perfect îmbrăcate, perfect adaptate la orice mediu, vreme, peisaj financiar etc, dispuse să se mute dintr-un oraş în altul, dintr-un stat american în altul sau chiar de pe un continent pe altul la cel mai mic semn de dragoste din partea potenţialului partener. În realitate, indiferent dacă eşti straight sau gay, lucrurile se petrec mult mai greu, mult mai încet, cu mult mai multă dramă. Dar, mai ales pentru noi, titlul ales pentru acest film spune multe, încă de la început. Sărbătorile de iarnă sau, în cazul nostru, chiar şi cele de Paşte, sunt, de cele mai multe ori, departe de a fi "happiest season". Asta fiindcă, pentru cei care nu sunt out faţă de familie, petrecerea timpului cu respectiva familie, uneori departe de partenerul dorit sau împreună cu el/ea, dar sub un alt pretext referitor la relaţie, devine un chin. Timpul trece cu greu, nesfârşitele minciuni sau omisiuni destinate să ascundă adevăratele fapte apasă sufletul, iar Crăciunul şi Revelionul devin instrumente de tortură. Nu am să vă spun cum se rezolvă dilemele respective în film şi nici cum s-ar putea rezolva în realitate. Un sfat se impune, totuşi: dacă nu puteţi fi voi înşivă de sărbători, încercaţi ca măcar o parte din ele să le petreceţii fiind cine sunteţi cu adevărat, alături de oamenii pe care îi iubiţi cu adevărat. 

Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Septembrie blues

 Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.  

E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva. 

În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine. 

Gardianul viselor

Am atâtea lucruri să-ţi spun

Atâtea secrete ale somnului tău de dimineaţă

Atâtea gânduri nemărturisite

Ale tuturor anilor

De dinainte să vii

Când nu credeam că exişti

Când nu credeam în iubire

Am atâtea proiecte, atâtea dorinţe 

Am mai ales certitudini

Că eşti, că vrei, că mă vrei

Că lumea e-a noastră

Că poţi să dormi cât vrei dimineaţa

,Fiindcă eu sunt aici

.Gardian la poarta viselor tale

 

Nemţeşte sau cavalereşte, cum plătim consumaţia la întâlnire?

Tot văd în ultima perioadă comentarii în mediul on-line, atât de la bărbaţi, cât şi de la femei, referitoare la "zgârcenia la întâlnire". Cu alte cuvinte, fetele se plâng că bărbaţii nu achită nota, nu plătesc taxiul etc, iar aceştia se plâng că, pe de o parte, femeile vor să fie independente şi tratate ca atare, dar nu vor să împartă şi cheltuielile la întâlnire. Chestiunea poate părea meschină şi, până la un punct, chiar este, fiindcă, în situaţia în care chiar îţi place cineva, găseşti modalităţi să treci peste această neplăcere şi să transformi relaţia cu persoana respectivă într-una reuşită, indiferent cine plăteşte sucul.
Personal, am sentimente amestecate despre acest subiect. Nu înţeleg de ce trebuie ca o persoană cu care ieşi în oraş (atenţie, nu te-ai mutat împreună, nu îţi plănuieşti viitorul şi nu îţi alegi şervetele de bucătărie cu ea/el) să plătească pentru tine. Şi nu înţeleg de ce contează dacă persoana este bărbat sau femeie. Din punctul meu de vedere, dacă eu nu te invit în oraş cu specificaţia "fac cinste", "eşti invitata mea la teatru/film/etc", nu trebuie să te aştepţi să plătesc. Dacă spun una dintre formulele de mai sus, ştiu că am bani suficienţi ca tu să poţi mânca nisetru şi bea Moet Chandon, dacă asta vrei. Dacă nu, plăteşte fiecare ce consumă, dacă nu ai sau nu am bani prea mulţi, spunem din start "Eu cam atât pot cheltui astăzi", nu mi se pare o chestiune jenantă, ci o sinceritate necesară.
Încă de mică, nu am avut o educaţie tradiţională şi patriarhală. Tatăl meu, un om cu mult bun simţ şi cu picioarele pe pământ, mi-a spus mereu că îmi dă el bani (asta pe vremea când nu munceam, desigur) pentru orice vreau, nu am nevoie să îmi plătească nimeni prăjitura şi sucul etc. Singura dată când nu l-am ascultat, lăsând un bărbat mai mare de vârstă, care lucra şi avea un venit confortabil, să îmi plătească şi mie consumaţia, care consta exact din prăjitură şi suc, de vreo câteva ori, mi-a reproşat ulterior că "a cheltuit bani cu mine". Drept pentru care i-am făcut frumos un mandat poştal cu banii respectivi şi nu am vrut să mai aud vreodată de el.
Dacă formezi deja un cuplu, lucrurile se schimbă, sunt perioade şi perioade, situaţii şi situaţii. Nu are importanţă cine câştigă mai mult, dacă ambii parteneri trag căruţa relaţiei în aceeaşi direcţie. Nu mai există "al meu" şi "al tău", cheltuielile importante se fac de comun acord şi asta e. Dar să pui accent pe starea materială a unei persoane cu care ai ieşit de câteva ori în oraş, mi se pare de prost gust. Şi, sincer, să fiu în locul persoanelor de care vorbiţi aşa, nici nu aş vrea să ies cu voi.

Cum şi de ce se moare singur

O jurnalistă sau vedetă de televiziune sau realizatoare TV sau cum vreţi să-i spuneţi Cristinei Ţopescu a murit în casă, au murit lângă ea şi câteva dintre animalele pe care le avea şi nimeni dintre cunoscuţi nu şi-a dat seama că lipseşte. După trei săptămâni, o vecină a alarmat autorităţile şi s-a făcut astfel macabra descoperire. În urma acestui tragic eveniment, au început să curgă exclamaţiile pe conturile de Fb: Cum a fost posibil?, Cum de nu a ştiut nimeni?, Cum de nu s-a impacientat nimeni, nu i-a dat nimeni femeii acesteia un telefon timp de trei săptămâni?
Realitatea este că, exceptând familia apropiată, colegii de serviciu (dacă nu cumva, aşa cum era cazul ei, tocmai te-ai angajat într-un loc nou) şi, poate, dacă suntem extrem de norocoşi, unul, doi prieteni, niciunul dintre noi nu are pe nimeni, de fapt.
Singurătatea acută este poate cea mai grea boală a contemporaneității, cu atât mai mult cu cât conexiunea la viaţa socială virtuală poate crea iluzia unei comunităţi. Să fim sinceri, însă. Facebook nu înseamnă că oamenii care îţi dau like la postări îţi vor deschide şi uşa, dacă ai o problemă, îţi vor uda florile când pleci în concediu şi că tu vei face la fel pentru ei. Asta nu neapărat fiindcă ar fi oameni răi, ci pentru că, în cele mai multe cazuri, fie nu sunt fizic în apropiere, fie, pur şi simplu, se tem să nu deranjeze. Faceţi un bilanţ mental şi vedeţi câţi dintre prietenii de pe Fb ar veni să vadă ce faceţi, dacă, timp de trei săptămâni, nu aţi posta nimic...
Dacă părinţii s-au stins, fraţii nu există sau, preocupaţi de propriile vieţi, probabil pe alte meleaguri, nici nu realizează că nu au vorbit deloc cu voi o lună întreagă, dacă nu aveţi un partener stabil de viaţă sau un copil, şanse sunt să nu-i prea pese ni
mănui că aţi dispărut. Decât dacă, evident, faceţi mereu eforturi pentru a vă asigura de contrariu. Nu refuzaţi invitaţiile prietenilor la socializare offline, decât dacă chiar aveţi febră 40, nu găsiţi mereu scuze pentru a nu lua parte la evenimente, chiar dacă, de fapt, nu sunteţi tocmai cea mai sociabilă persoană. Este în natura noastră, a tuturor, ca, dacă un om ne-a refuzat o dată, de două, de trei ori, să încetăm, pur şi simplu, să îl mai invităm. A nu se înţelege de aici că, dacă nu ai chef de socializare, e musai să faci asta. Nu, doar că decizia de a nu o face trebuie să fie una asumată. Şi că trebuie să existe, în viaţa fiecăruia, măcar o persoană care, dacă nu a văzut semne de viaţă de la noi timp de 24 de ore, să se panicheze. S-ar putea să fie prea târziu şi aşa, dar poate totuşi nu... Când vă faceţi prieteni, asiguraţi-vă că sunt dintre cei care ar sparge uşa, dacă nu răspundeţi la telefon într-un timp rezonabil. Ah, şi, evident, faceţi acelaşi lucru pentru ei.