Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 

Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.

Eu sunt bine, merci :)

Mă întreba deunăzi cineva ce mai fac, dacă sunt bine. Binele, cred eu, e o chestiune relativă, depinde cu ce-l compari, la ce te raportezi. Dintr-un anumit punct de vedere - cel mai important, de fapt - sunt foarte bine: sunt iubită şi iubesc în aceeaşi măsură, sunt respectată şi apreciată, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fim sănătoase, eu şi jumătatea mea, atât. Chiar am avut noroc, sunt conştientă de asta, un noroc pe care, poate, am şi ştiut să-l încurajăm să se consolideze, să crească, să se transforme în mod fericit. Chiar cred că dragostea este o chestiune de alegere. Nu atât de alegere a persoanei potrivite, cât de alegere a aprofundării sentimentului: să te îndrăgosteşti poate fi, în anumite condiţii, uşor. Să iubeşti e mai greu, fiindcă ai nevoie de rezerve inepuizabile de răbdare, de compasiune, de empatie, de disponibilitate. Trebuie să fii tolerant, cu tine în primul rând, fiindcă toţi greşim, dar şi cu celălalt, care, şi el, are dreptul să greşească, fiind în acelaşi timp conştient că, orice s-ar întâmpla, ai să fii acolo, trăgând căruţa în aceeaşi direcţie.  E foarte simplu să aştepţi totul, nefiind capabil să dai totul. Dacă dăruieşti absolut tot ce poţi, zi de zi, n-are cum să iasă rău. Evident, nu spune nimeni să stai într-o relaţie care nu-ţi oferă ceea ce ai nevoie, dar nici să pleci la primul impas nu e chiar în regulă, asta dacă primul impas cu pricina nu se lasă cu bătăi sau insulte sau alte descreierări din astea. 

Ce vreau să spun, pentru aceia dintre voi care încă vă mai căutaţi jumătatea sau n-o căutaţi, dar speraţi în secret să vă descopere ea, este că dragostea învinge, până la urmă, dar trebuie ajutată. E nevoie de sacrificii, e nevoie de răbdare, de putere, dar, în primul rând, e nevoie ca ambii parteneri să ştie exact ce vor sau, măcar, ce nu vor. Nu spun că e uşor: unii dintre noi învaţă asta rapid, alţii după 30 de ani, alţii după 40, dar nu cred că e vreodată prea târziu să iubeşti, important este să vrei să faci pasul încrederii în celălalt şi în tine însuţi. Asta contează cel mai mult. 

Revenind la întrebarea din start, eu sunt bine, merci. Ceea ce vă doresc şi vouă :)!

Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Curcubeul de după frică

După o frică imensă, bucuria vine cu lacrimi, cu dezlănţuiri de toate felurile, cu hohote de râs, cu îmbrăţişări şi cu dansat în ploaie în mijlocul străzii. Bucuria vine cu multe curcubeie, cu glume, cu muzică, cu oameni calzi. Aşa mă bucur că mai sunt motive de zâmbet pe lumea asta, că nu e totul durere şi întunecare şi disperare! Astăzi, soarele îmi zâmbeşte mai frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

Tu-mi spuneai "La mulţi ani!" şi azi. Îmi dădeai ceva bun sau îmi făceai ceva bun. Râdeam şi ne aminteam de lucruri aproape uitate din copilăria mea, una frumoasă mai ales datorită ţie. Nu trecea 1 Iunie fără o carte. Nu trece o zi fără să mă doară. 

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.

Mi-e dor. Şi doare...

Ieri a plouat cum îţi plăcea ţie, mamă. Lung şi bacovian, aşa, ca de toamnă, nu de primăvară. Dar mie nu-mi mai place ploaia, de când mi te-a luat. Mă doare în măduva oaselor de pustiu şi de frig, parcă fiecare picătură mă arde pe suflet. Fiecare zi, fiecare bucurie e umbrită, fiecare zâmbet e tremurător. Ştiu că n-ai fi vrut, ştiu că n-ar trebui. Ştiu. Dar certitudinea asta nu mă ajută prea mult. Nu încă.