Lenea de sâmbătă după-amiază

Avantajul unei zile libere în care te trezești inuman de devreme este că până la prânz rezolvi lucrurile pe care e musai să le rezolvi și apoi poți lenevi în liniște. Cu storurile trase, cu un pic de aer condiționat din când în când, cu o cană de un litru plină cu limonadă bună și rece, cu sezonul cinci din Mentalistu´ și, în pauze, cu Carlos Santana - o colecție minunată în format MP3 pe care am primitu-o demult de la niște prieteni, minunați și ei. Iar mâine e duminică, încă un motiv bun de bucurie. Să nu mă certați că n-am scris, în gând v-am spus multe, dar până azi n-am avut suflu. Îmi revin, însă. E august, un august cu dor de mare și cu dor de septembrie, un august de foc și ceva cam plin, dar nu mă plâng că trăiesc. E cea mai grozavă chestie, să trăiești, să te trezești dimineața și să te bucuri că te poți întinde, că ai cafea aromată într-o cutie veche de tablă și că ai farduri noi, haine noi, dor de ducă. Vara e frumoasă fiindcă are zilele lungi și promițătoare, nopțile agitate și fierbinți și un temperament greu de ținut în frâu. Vara e ca un armăsar sălbatic și, deși mi-e frică de galop, mă agăț cu ambele mâini de coamă și mă las în voia lui,  pentru că, de fapt, mi-l doresc. Deocamdată însă, e doar sâmbătă și mi-e lene.

Eu nu mă plictisesc niciodată

Nu i-am înţeles pe oamenii care se plictisesc. Nu-mi amintesc să mă fi plictisit vreodată, poate şi pentru că, fiind un om organizat, a cărei plăcere este să planifice chestii - care pe urmă nu ies aproape niciodată conform planului, ci de mii de ori mai faine, dar asta e altă poveste:) - ştiu întotdeauna dinainte ce anume voi face, când, cu cine şi de ce. 

Dincolo de planuri însă, chiar şi în zilele în care timpul liber mă ia prin surprindere, nu mă plâng niciodată că nu am ce face: mereu e măcar o carte pe care n-am apucat s-o termin sau s-o încep - şi mă sperie cele pe care, odată ce le încep, trebuie să le şi termin :), mereu e un disc pe care nu l-am mai ascultat de multă vreme, mereu e o plimbare cu câinele pe care am tot vrut s-o fac şi n-am mai avut timp. 

Şi, dacă nu e vremea de plimbare şi n-am chef nici de îndeletniciri intelectuale, mereu sunt în şifonier haine pe care voiam să le transform, mărgele de reparat, chestii de cusut, rufe de spălat - nu cred că există miros care să-mi placă mai mult decât cel al rufelor proaspăt spălate, aliniate pe frânghie şi în care bate o briză, aşa. Bine, ideal ar fi ca frânghia să fie într-o grădină, dar nu putem avea chiar tot pe lumea asta. 

Mai sunt zile în care îmi aduc aminte de toate ritualurile de frumuseţe pe care le-am mai ignorat din lipsă de timp sau zile în care mi-e dor să gătesc ceva anume sau să inventez un desert nou. Oricum, în general, nu sunt destul de multe zilele libere sau orele libere sau minutele libere pentru a apuca eu să n-am ce face. 

Mie mi se pare că oamenii care se plictisesc sunt cei leneşi sau fără imaginaţie, oamenii care nu-şi sunt niciodată suficienţi lor înşile şi care, de regulă, se plictisesc repede şi de oamenii de lângă ei: sunt, deci, periculoşi. Îi văd şi pe stradă: merg în dorul lelii, abia târându-şi picioarele şi nu fac asta fiindcă sunt cu ochii după case vechi şi frumoase sau după cuiburi de păsări, nu. Sunt plictisiţi încă dinainte de a ajunge unde se duc, iar asta e trist şi pentru ei şi pentru cine îi aşteaptă la capătul drumului. 

Visele nu-s materie de bac

În fiecare an, în preajma sau în timpul examenelor naţionale, recte evaluare şi bac, mă apucă aşa, un soi de ameţeală, combinată cu nebunie, asezonată cu dezgust. Se produc, domnule, nişte chestii de te ia cu leşin, parol, mai ales dacă eşti mai simţitor din fire. 

1. Nimeni nu mai are vreun subiect de literatură la literatura română, asta la evaluare. Cică trebuie doar să ştii să te exprimi, atât. Nu tu poezie, nu tu povestiri, nu tu roman, nu nimic. Biiine. Le recomand întâistătătorilor Ministerului Educaţiei să se plimbe, în timpul anului şcolar, cu autobuzul. În orice oraş din ţară vor ei, pun pariu că situaţia e aceeaşi. Şi vor auzi la prima mână ce fel se exprimă stimabilii elevi de gimnaziu. 

2. Nimeni nu mai pică oralul la română la bac. Adică poţi fi strălucitor, bun, mediocru, treci oricum, important este să te prezinţi. Şi, tot aşa, de fac nici nu e oral la română, e un test să vadă dacă ai abilităţi de comunicare. A dracu ea, comunicarea asta, importantă s-a mai făcut, fără ea nu exişti. Nu mai contează că, de fapt, nimeni nu mai comunică nimic, până şi mesajele pe telefoane sunt predefinite, la o nevoie apeşi butonu' şi gata. 

3. La scris, indiferent de probă, subiectele e musai să fie uşurele, cam de clasa a IX-a, dacă se poate. Nu de alta, dar sunt camere, da? Nu se mai copiază, pricepurăţi? Nu zic, am învăţat şi noi, ăştia cu bacu' serios, dat cu măcar un deceniu în urmă, o grămadă de chestii inutile, dar pe onoarea mea că acum nu văd vreo schimbare în bine. Adică, sincer, studenţii de anul I la absolut orice vreţi voi nu prea ştiu nici măcar să scrie o cerere, nu mai vorbesc de referate, lucrări ştiinţifice şi chestii din astea plicti(coase).

Nici măcar nu mai e vreo diferenţă reală între ăi de intră la liceu şi ăi de nu, între ăi de iau bacul şi ăi de nici nu se duc să-l dea. Şi unii, şi ceilalţi, sunt nişte ignoranţi. Învaţă superficial, pentru notă, uită pe urmă în viteză, fac de toate, dar nu aprofundează nimic, se înscriu - ăia cu bacul - la zece facultăţi, numai să intre undeva, nu se zbat să prindă un loc unde chiar îşi doresc. Probabil pentru că, de fapt, nici nu-şi mai doresc nimic. Visele nu-s materie de bac.

Primul sărut

Citeam ieri pe Facebook un soi de maximă dintre acelea care circulă - deși probabil nimeni nu mai știe care dintre ele aparțin de drept persoanei sau poporului căreia/căruia îi sunt atribuite - despre cum primul sărut e întotdeauna stângaci și nu prea reușit. Judecând chiar și numai după numărul de like-uri și comentarii, oamenii păreau să fie de acord cu autorul postării. Ei bine, eu nu sunt. Primul meu sărut, pe care mi-l amintesc foarte bine deși a trecut multă vreme de atunci, a fost minunat. A avut exact doza aceea de neprevăzut care să mă surprindă, dar și pe cea de anticipare care să-mi permită să mă pregătesc sufletește pentru el. A fost într-un cadru natural frumos, fără martori, și a venit după o vreme destul de lungă - evident, pentru vârsta aceea, nu vă uitați așa la mine - încât să știu deja că era inevitabil. A fost delicat, dar ferm, a fost suficient de lung încât să apuc să mă bucur de el, dar nu atât de lung încât să devină incomod. Și, mai important, nu a fost comentat după aceea. Evident, cea de-a doua persoană participantă la eveniment ar putea avea altă părere, până la urmă, memoria afectivă e personală, dar eu una îmi amintesc și acum cu plăcere primul sărut. Dar voi?:)

P.S. - Pentru cine încă n-a încercat, iată un ghid :)
Imaginea vine de aici

De ce sunt îngerii trişti

Când eram copil - uneori parcă simt că a trecut de atunci cel puţin o veşnicie - bunica îmi spunea că stelele sunt suflete de îngeri. Şi că, în nopţile cu nori grei, îngerii sunt trişti şi apoi plâng ploaie amară peste toate relele lumii. Veselie ar fi fost pe boltă doar în nopţile senine, când sufleţelele strălucitoare ar fi avut chef de joacă şi de hore cereşti, culminând, în nopţile cu lună plină, cu adevărate baluri. Evident, bunica avea suflet de mare povestitor, iar eu, copil, credeam că ea a inventat lumea. Şi, într-un fel, pentru mine, aşa şi era. Nu peste mult timp, din păcate, îngerii mi-au luat-o la ei şi eu am fost mânioasă, chiar dacă între timp aflasem ce sunt de fapt stelele, iar mintea mea încă în formare se străduia să cuprindă nemărginirea universului. Era primăvară când s-a dus, iar cerul a plâns multe nopţi peste lacrimile şi întrebările mele. Părinţii îmi spuneau că voi uita durerea, că va trece, dar aveau şi ei ochii în lacrimi şi ştiam, cumva, de atunci, că nici ei nu credeau asta. Anii au trecut şi plâng mai puţin, dar în nopţile apăsătoare, când parcă nici ploaia nu se îndură să ne spele durerile, mă gândesc mereu, fără să vreau, că uite, iar sunt îngerii trişti.

Uneori, vreau o bucătărie mov

Uneori, nu mai am chef să aştept vremurile mai bune. Uneori, le-aş forţa naibii să vină, le-aş aduce cu vrăji, le-aş face nu ştiu ce, orice, numai să mai treacă şi pe strada mea. Din păcate, lucrurile nu merg aşa, o ştiu şi eu, dar pot măcar să visez frumos, nu? Din categoria visuri, am văzut azi o bucătărie (mov, cum altfel?) şi visez la ea. Evident, să ne înţelegem, ştiu bine că ăsta e doar un vis - nu cred că ar mai suporta şi altcineva ideea de bucătărie mov :)) - dar îmi place să-mi imaginez chiar şi detaliile care nu se văd. Cum ar fi masa şi scaunele - neapărat vernil! - şi faţa de masă şi farfuriile şi suporturile pentru şervete şi lumânările şi... pe tine, ciugulind înainte de a fi terminat de aşezat masa şi pe urmă decretând clar că nu mai poţi :P.   În bucătăria mea mov nu ar încăpea veşti rele, nici supărări. Poate doar un buchet frumos de flori vesele de grădină, culese după ploaie, în miez de vară. O îngheţată de căpşuni făcută de prietena mea cea mai bună şi-ar găsi cu siguranţă locul în congelator, în timp ce noi am aştepta să se facă, împărţind un vin roşu, adânc, alături de floricele cu unt, făcute nu la microunde, ci în ceaunul vechi de tuci de la bunica. Uneori, vreau o bucătărie mov. Şi-o viaţă roz, dacă tot suntem la capitolul ăsta.

Fericirea, în porții mici

Câteodată, fericirea înseamnă să fie vineri seară, după ce a fost luni toată săptămâna. Să asculți muzică franțuzească nouă și bună, pe urmă muzică românească mai veche, dar tot bună, să bei un pahar cu vin roșu de anul trecut, dar încă bun, deși nu e din acela care îmbătrânește frumos, să fumezi o țigară și să iei cu tine în dormitor cu coșuleț cu fructe. Să te doară spatele, dar să te bucuri că ești și că, oricum, spre deosebire de ieri, ai un motiv în plus să fii fericit: e sâmbătă mâine și poți dormi târziu.