Gardianul viselor

Am atâtea lucruri să-ţi spun

Atâtea secrete ale somnului tău de dimineaţă

Atâtea gânduri nemărturisite

Ale tuturor anilor

De dinainte să vii

Când nu credeam că exişti

Când nu credeam în iubire

Am atâtea proiecte, atâtea dorinţe 

Am mai ales certitudini

Că eşti, că vrei, că mă vrei

Că lumea e-a noastră

Că poţi să dormi cât vrei dimineaţa

,Fiindcă eu sunt aici

.Gardian la poarta viselor tale

 

Nemţeşte sau cavalereşte, cum plătim consumaţia la întâlnire?

Tot văd în ultima perioadă comentarii în mediul on-line, atât de la bărbaţi, cât şi de la femei, referitoare la "zgârcenia la întâlnire". Cu alte cuvinte, fetele se plâng că bărbaţii nu achită nota, nu plătesc taxiul etc, iar aceştia se plâng că, pe de o parte, femeile vor să fie independente şi tratate ca atare, dar nu vor să împartă şi cheltuielile la întâlnire. Chestiunea poate părea meschină şi, până la un punct, chiar este, fiindcă, în situaţia în care chiar îţi place cineva, găseşti modalităţi să treci peste această neplăcere şi să transformi relaţia cu persoana respectivă într-una reuşită, indiferent cine plăteşte sucul.
Personal, am sentimente amestecate despre acest subiect. Nu înţeleg de ce trebuie ca o persoană cu care ieşi în oraş (atenţie, nu te-ai mutat împreună, nu îţi plănuieşti viitorul şi nu îţi alegi şervetele de bucătărie cu ea/el) să plătească pentru tine. Şi nu înţeleg de ce contează dacă persoana este bărbat sau femeie. Din punctul meu de vedere, dacă eu nu te invit în oraş cu specificaţia "fac cinste", "eşti invitata mea la teatru/film/etc", nu trebuie să te aştepţi să plătesc. Dacă spun una dintre formulele de mai sus, ştiu că am bani suficienţi ca tu să poţi mânca nisetru şi bea Moet Chandon, dacă asta vrei. Dacă nu, plăteşte fiecare ce consumă, dacă nu ai sau nu am bani prea mulţi, spunem din start "Eu cam atât pot cheltui astăzi", nu mi se pare o chestiune jenantă, ci o sinceritate necesară.
Încă de mică, nu am avut o educaţie tradiţională şi patriarhală. Tatăl meu, un om cu mult bun simţ şi cu picioarele pe pământ, mi-a spus mereu că îmi dă el bani (asta pe vremea când nu munceam, desigur) pentru orice vreau, nu am nevoie să îmi plătească nimeni prăjitura şi sucul etc. Singura dată când nu l-am ascultat, lăsând un bărbat mai mare de vârstă, care lucra şi avea un venit confortabil, să îmi plătească şi mie consumaţia, care consta exact din prăjitură şi suc, de vreo câteva ori, mi-a reproşat ulterior că "a cheltuit bani cu mine". Drept pentru care i-am făcut frumos un mandat poştal cu banii respectivi şi nu am vrut să mai aud vreodată de el.
Dacă formezi deja un cuplu, lucrurile se schimbă, sunt perioade şi perioade, situaţii şi situaţii. Nu are importanţă cine câştigă mai mult, dacă ambii parteneri trag căruţa relaţiei în aceeaşi direcţie. Nu mai există "al meu" şi "al tău", cheltuielile importante se fac de comun acord şi asta e. Dar să pui accent pe starea materială a unei persoane cu care ai ieşit de câteva ori în oraş, mi se pare de prost gust. Şi, sincer, să fiu în locul persoanelor de care vorbiţi aşa, nici nu aş vrea să ies cu voi.

Cum şi de ce se moare singur

O jurnalistă sau vedetă de televiziune sau realizatoare TV sau cum vreţi să-i spuneţi Cristinei Ţopescu a murit în casă, au murit lângă ea şi câteva dintre animalele pe care le avea şi nimeni dintre cunoscuţi nu şi-a dat seama că lipseşte. După trei săptămâni, o vecină a alarmat autorităţile şi s-a făcut astfel macabra descoperire. În urma acestui tragic eveniment, au început să curgă exclamaţiile pe conturile de Fb: Cum a fost posibil?, Cum de nu a ştiut nimeni?, Cum de nu s-a impacientat nimeni, nu i-a dat nimeni femeii acesteia un telefon timp de trei săptămâni?
Realitatea este că, exceptând familia apropiată, colegii de serviciu (dacă nu cumva, aşa cum era cazul ei, tocmai te-ai angajat într-un loc nou) şi, poate, dacă suntem extrem de norocoşi, unul, doi prieteni, niciunul dintre noi nu are pe nimeni, de fapt.
Singurătatea acută este poate cea mai grea boală a contemporaneității, cu atât mai mult cu cât conexiunea la viaţa socială virtuală poate crea iluzia unei comunităţi. Să fim sinceri, însă. Facebook nu înseamnă că oamenii care îţi dau like la postări îţi vor deschide şi uşa, dacă ai o problemă, îţi vor uda florile când pleci în concediu şi că tu vei face la fel pentru ei. Asta nu neapărat fiindcă ar fi oameni răi, ci pentru că, în cele mai multe cazuri, fie nu sunt fizic în apropiere, fie, pur şi simplu, se tem să nu deranjeze. Faceţi un bilanţ mental şi vedeţi câţi dintre prietenii de pe Fb ar veni să vadă ce faceţi, dacă, timp de trei săptămâni, nu aţi posta nimic...
Dacă părinţii s-au stins, fraţii nu există sau, preocupaţi de propriile vieţi, probabil pe alte meleaguri, nici nu realizează că nu au vorbit deloc cu voi o lună întreagă, dacă nu aveţi un partener stabil de viaţă sau un copil, şanse sunt să nu-i prea pese ni
mănui că aţi dispărut. Decât dacă, evident, faceţi mereu eforturi pentru a vă asigura de contrariu. Nu refuzaţi invitaţiile prietenilor la socializare offline, decât dacă chiar aveţi febră 40, nu găsiţi mereu scuze pentru a nu lua parte la evenimente, chiar dacă, de fapt, nu sunteţi tocmai cea mai sociabilă persoană. Este în natura noastră, a tuturor, ca, dacă un om ne-a refuzat o dată, de două, de trei ori, să încetăm, pur şi simplu, să îl mai invităm. A nu se înţelege de aici că, dacă nu ai chef de socializare, e musai să faci asta. Nu, doar că decizia de a nu o face trebuie să fie una asumată. Şi că trebuie să existe, în viaţa fiecăruia, măcar o persoană care, dacă nu a văzut semne de viaţă de la noi timp de 24 de ore, să se panicheze. S-ar putea să fie prea târziu şi aşa, dar poate totuşi nu... Când vă faceţi prieteni, asiguraţi-vă că sunt dintre cei care ar sparge uşa, dacă nu răspundeţi la telefon într-un timp rezonabil. Ah, şi, evident, faceţi acelaşi lucru pentru ei.

De ce au votat românii la referendumul pe Justiție, iar la cel al CpF, nu

Ieri a fost ziua cea mai lungă pentru foarte mulți români din diaspora, dar și pentru prietenii lor rămași în țară. Sau părinții, frații, copiii. Cu toții am stat treji până noaptea târziu, într-un semn de solidaritate izvorâtă din indignarea față de modul în care administrația acestui stat a înțeles să organizeze alegerile.
Dincolo de rezultate, care au demonstrat clar că românii, indiferent unde trăiesc ei, s-au cam săturat de hoți, sentimentul cu care rămân după scrutinul acesta este cel al unei deșteptări naționale mult așteptate, care se petrece, în  sfârșit, după ce aproape cinci milioane de români au părăsit țara, unii temporar, alții, cei mai mulți, definitiv.
Poate și mai important decât cine va ajunge în Parlamentul European este faptul că românii au validat, prin prezența lor la vot, referendumul pe Justiție. În ciuda întrebărilor formulate alambicat, care i-au indus pe unii în eroare, oamenii au votat masiv Da la referendum. Am văzut în spațiul on line niște replici, de la persoane care au ales să nu voteze la referendum, spunând că nu o mai fac fiindcă votul lor afirmativ de la precedentul referendum, cel care urmărea să modifice Constituția pentru împiedicarea, într-un viitor necunoscut, a formării de familii din persoane de același sex, nu a fost luat în seamă.
Constat, cu tristețe, că sunt încă oameni, de ambele părți ale baricadei, care nu au înțeles rezultatul acelui referendum din octombrie 2019. Românii au demonstrat atunci că subiectul propus nu este pe agenda lor de priorități. Nu toți cei care nu s-au prezentat la referendum erau de partea persoanelor gay, unii, pur și simplu, au acordat, prin neprezentare, un vot de blam agendei PSD, a BOR și a CpF, fără ca asta să însemne că ar vota Da la un posibil referendum privind dreptul persoanelor gay de a se căsători și de a adopta copii, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Irlanda.
În ceea ce privește referendumul de ieri, lucrurile erau mult mai clare: ori erai cu hoții, ori împotriva lor! Iar oamenii cinstiți au ales votul împotriva hoților, fără echivoc. Acesta este mesajul transmis. Cât despre rezultatele în ceea ce privește partidele, niciunul dintre câștigătorii scrutinului nu ar trebui să se culce pe lauri. Românii au fitilul scurt la răbdare în ultima vreme, fiindcă prea i-au pus-o toți la încercare. 

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Papuci de vară cu blană. Vorbesc serios.

Ştiu că anul acesta căldura e ca Fata Mogana, ba vine, ba fuge, dar se pare că în ultima săptămână şi-a intrat serios în drepturi, că au apărut pe stradă hainele de vară. Adică au apărut pe oamenii de pe stradă, înţelegeţi voi ce vreau să spun. Să mă iertaţi că par confuză, dar sunt încă în stare de şoc. Printre modelele verii ăsteia se pare că se situează nişte papuci de stradă, pe numele lor Pafy sau Pufy (variază în funcţie de sursă), care au deasupra blană naturală. Ei, se pare că sunt şi nişte copii ieftine cu blană artificială, dar sincer, dincolo de aspectul ecologic lăudabil, tot oribili sunt şi ăia. 

Aţi auzit bine, papuci de vară cu blană. Pe lângă întrebarea, absolut firească din punctul meu de vedere, de ce dracu' ţi-ai pune blană în picioare vara, se mai naşte una, cel puţin la fel de legitimă. De ce ai vrea să arăţi pe stradă ca în budoar? Pentru că, să mă ierte domnişoarele de modă nouă pentru neştiinţă, eu papuci cu un smoc de blană deasupra n-am văzut decât în dormitoarele de cucoane din alte timpuri, la asorte cu capoatele de satin şi desuurile de mătase. 

Iacătă şi papucii cu pricina, evident, am ales culoarea preferată :))).

Stări anticipativ-apreciative

N-am dispărut, doar că primăvara asta capricioasă pe mine mă face să mă retrag, aşa, ca într-o cochilie - dacă aţi văzut vreodată crabi în cochilie de melci, la mare, cam aşa sunt eu :D, să-mi fac somnul de frumuseţe fără influenţe exterioare şi pe urmă, când e deja vară instalată serios, să ies şi să mă bucur de căldură. Nu prea mă iubesc prietenii, pe motiv că vara mea iubită e o pacoste de nişte ani încoace, dar toată lumea e de acord că tot ea e sinonimă cu marea, cu concertele în aer liber - nu neapărat pe plajă, dar acolo e cel mai bine, cu libertatea de a experimenta diverse, de a întârzia pe străzi după ora stingerii, când cetăţenii responsabili dorm în patul lor. Mi-e dor de o vară din asta, uşor iresponsabilă, uşor bahică, uşor exagerată, cu o baie înr-o arteziană sau într-o piscină, la miezul nopţii, cu oleacă de nebunie. Până una alta însă, mă scutur de ploaie şi mă gândesc anticipativ-apreciativ la concetul Patriciei Kaas de luna viitoare, la micile bucurii, la cât de frumos are să-mi zâmbească iubita azi, când ajung acasă cu flori. Ceea ce vă doresc şi vouă, din tot sufletul!