Cele mai importante cinci motive pentru care o iubesc

Iubita mea minunat de fixistă (dar care se fixează unde trebuie :)) şi îndrăgostită de statistici (şi de mine, desigur!) mi-a cerut deunăzi să-i spun cele mai importante cinci motive pentru care o iubesc. Degeaba am încercat eu să-i spun că o iubesc din mult mai multe motive decît cinci, nimic nu a convins-o, aşa că am făcut topul. Iată-l:):
1. O iubesc fiindcă este nu numai suficient de deşteaptă cît să-mi facă faţă, dar şi cît să mă depăşească uneori :)!
2. O iubesc fiindcă, atunci cînd sunt cu ea, pot fi eu însămi!
3. O iubesc fiindcă rîd cu ea, fiindcă are un simţ al umorului sănătos, ca şi al meu!
4. O iubesc fiindcă e rea, da' bună!
5. O iubesc fiindcă îşi adoră familia!

Şi, cum spuneam, din multe alte motive, dar, dacă le-aş spune pe toate, n-ar mai fi top!

WESTLIFE-Why Do I Love You?

I am not a sex machine!

Din categoria lucruri care mă enervează în ultima vreme, mă opresc astăzi la un subiect în acelaşi timp sensibil şi, să zicem aşa, grosier. Mă îmbolnăvesc de nervi oamenii care, fără să ştie, evident, ce se petrece între cearşafurile patului meu de acasă (sau pe masa din bucătărie sau în cadă sau pe podele etc etc), îşi arogă dreptul de a-mi comenta viaţa sexuală. Sau presupusa, de către ei, viaţă sexuală! Şi, cum nu cred, în ruptul capului, că asta mi se întâmplă numai mie, m-am gândit că n-ar fi rău să mai cer păreri. Vi se întâmplă şi vouă? Nu mai poate omul, domnule, să aibă o noapte proastă, cearcăne sau pungi sub ochi, că, gata, încep discuţiile: "Ai avut o noapte grea, ai?", "Hm, cineva nu a dormit bine... Erau cearşafurile boţite?"... Frate, îţi vine să-i strângi de gât pe toţi! Faci o glumă, la rândul tău, fiindcă, dacă le sari la gât, nu rezolvi nimic. Dar, cel puţin eu, nu agreez sistemul prin care, dacă eşti, mă rog, cel puţin oficial, singură, automat toată lumea presupune că faci sex sălbatic în fiecare noapte lăsată de la Dumnezeu. Şi, chiar dacă ai face, de ce trebuie, frate, să suporţi mitocănii? Ce e treaba lui X şi Y dacă ma fut, cu cine mă fut şi cum??? Şi dacă nu dorm o noapte întreagă fiindcă m-a durut o măsea sau, pur şi simplu, n-am avut somn, automat mă transform într-o sex machine? Acum, nu că nu mi-ar plăcea :), dar, chiar aşa să fie, tot nu mi se pare o chestie despre care să stai de vorbă la cafea! Pe care da, o bei fiindcă ţi-e somn rău, dar nu e treaba nimănui de ce!

Pentru tine, baby...

Aş fi vrut să-ţi spun multe... Ca întotdeauna, n-am reuşit să-ţi spun mai nimic. Cum reuşeşti tu mereu, baby, să-mi cotropeşti toate cuvintele? Îi las pe ei să-ţi zică dorul, dragul şi cele ce nu se pot povesti...


COLAJ HARA @};-

Festele memoriei

Mă preocupă, de câteva zile, diferite aspecte privind memoria umană. Aţi observat cum avem tendinţa să uităm ceva ce nu ne face plăcere, să împingem punctul dureros al memoriei conştiente până la limita uitării, doar pentru a nu mai suferi? Cineva îmi povestea recent cum un copil adoptat în jurul vârstei de trei ani, deşi avea amintiri (dar nu dintre cele plăcute) legate de părinţii săi naturali, a ales, efectiv, să uite totul. Practic, s-a născut a doua oară, în familia adoptivă, blocându-şi complet amintirile dureroase. Tot aşa obişnuim şi noi, adulţii, să ne amintim, din legături de dragoste demult apuse, doar lucrurile frumoase. O plimbare, un zâmbet, un orgasm răsunător, un moment de tandreţe. Niciodată, după ce rănile s-au închis, nu ne mai amintim durerea, certurile, loviturile sub centură, răutăţile inutile pe care ni le-am spus reciproc. Am impresia că, pe undeva, poate tocmai de aceea nici nu ne reuşesc întodeauna iubirile noi: fiindcă uităm mult prea repede ce nu ne-a convenit la cele vechi. Uităm de ce am ajuns să-i urâm pe cei/cele pe care îi/le iubeam. Sau de ce au ajuns să ne fie indiferenţi/indiferente. Nu învăţăm din propriile greşeli.

Mereu am crezut că suntem suma experienţelor noastre, bune sau rele, bune şi rele. De aceea, mi se pare important să ne amintim ce nu a mers în trecut, de ce ne-au eşuat iubirile. Dacă nu vom putea, evident, să anticipăm reacţiile persoanei iubite, putem, măcar, să nu uităm ce am greşit, noi, data trecută. Şi să ne amintim cu ce ni s-a greşit. Poate, aşa, chiar dacă lucrurile nu merg perfect, amintirile din această nouă experienţă vor fi, majoritatea, frumoase.

Cât din noi dăruim?

O discuţie recentă cu o femeie deşteaptă, pe care o salut şi pe această cale fiindcă ştiu că mă citeşte, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Cât din noi suntem dispuşi să dăruim atunci când iubim şi, mai ales, ce aşteptăm în schimb? Am auzit adesea afirmaţia, uşor exagerată în opinia mea, "aş iubi-o fără să-i cer nimic, în taină şi-n tăcere, m-aş mulţumi să o văd, să o aud din când în când". Bine, de acord, sunt iubiri şi iubiri. Sunt oameni de care ne îndrăgostim fără speranţă, ştim din start asta, dar nu ne împiedică nimeni şi nimic să suferim pentru ei, să suspinăm după ei, deşi bieţii poate habar nu au că trezesc în noi atâtea emoţii.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.

Şi, drept îndemn, Edith Piaf şi al ei "Je ne regrette rien"

Certitudini şi incertitudini în plexul solar

Mă gîndeam, deunăzi, ce procese anume se declanşează în interiorul nostru, atunci cînd iubim, care să ne determine să alegem o persoană anume dintr-o lume întreagă sau o persoană anume în detrimentul alteia. În ceea ce priveşte cuplurile heterosexuale, s-a pedalat mult pe ideea că alegerea parterului reprezintă un mod, dictat de subconştient, al femeilor de a alege partenerul cel mai bun cu care să procreeze şi care, eventual, să poată să aibă grijă de progenitură şi de ea însăşi. N-am prea fost eu de acord cu ideea asta - sunt destule perechi altfel perfect reuşite care nu au putut avea copii împreună - dar să zicem, de dragul argumentării, că aş accepta-o. Şi-atunci, mă întreb, cum alegem noi, persoanele care iubim pe cineva de acelaşi sex cu noi? Pentru că, e clar, treaba cu perpetuarea speciei nu prea ţine :)!

Cum avem certitudinea că am ales persoana potrivită? Cum ştim, de unde, că ea sau el sunt cine ne trebuie? Eu una am o expresie, care îi place mult iubitei mele: o simt în diafragmă! Şi aşa şi este: sunt ferm convinsă că, dacă sufletul uman există undeva în trup, locul acela nu e inima, ci diafragma, mă rog, mai frumos spus, plexul solar (care e cu doua degete mai jos, dar să nu fim cîrcotaşi). Eu acolo îmi simt, ghem, toate emoţiile, bune şi rele. Tot cu diafragma rezonez atît de mult cu o persoană încît îmi dau seama că ea e aceea! Şi, sincer, instinctul ăsta sau cum vrea fiecare să-i spună a dat greş pînă acum o singură dată. Iar dacă ţinem cont că "greşitul" era un bărbat, poate nici nu-i de mirare!:) În rest, diafragma mea a fost imbatabilă. Acum, o supun din nou unui test. Şi ar face bine să nu mă dezamăgească.

Ultima romantică

Vorbeam recent despre relaţii. Cînd şi dacă o nouă dragoste se califică pentru a purta această titulatură. Una care, mie personal, nu-mi place deloc. Mi se pare că se referă exclusiv la modalităţile prin care, pe vremurile de tristă amintire, evitam cozile. Era necesar, nu, mai degrabă vital, să ai relaţii. Aşa că, sincer, dacă e să intitulez în vreun fel o relaţie de dragoste, parcă nu-mi vine la îndemînă să-i spun relaţie. Nici nu înţeleg de ce trebuie musai să spunem: "Am o relaţie cu X ", cînd mi se pare mult mai elegant să spui: "O iubesc pe X sau X şi cu mine ne iubim, suntem o pereche, trăim împrtice, împeună etc". În fine, lăsînd însă la o parte considerentele lingvistice, întrebarea era cît de repede poţi considera o nouă dragoste o relaţie? Şi se avansase, pe http://pinkthink.3xforum.ro/, ideea că e musai să treacă 90 de zile efectiv petrecute cu cineva ca să poţi spune că ai o relaţie cu persoana respectivă. Asta chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar! Păi nu îmi limitez dreptul la propria-mi fericire, dacă mă apuc să spun că nu, nu am o relaţie cu X, fiindcă nu o cunosc decît de două luni şi o săptămînă, din care n-am petrecut împreună decît 30 de zile. Deci mai am muuult pînă la 90! Aşa chestie ciudată n-am mai auzit! Păi contează atît de mult cuantificarea? Nu te poţi îndrăgosti fulgerător, să ştii clar că e femeia vieţii tale, să o vrei, să o iei, să-i faci loc în tine, în viaţa ta, în mai puţin de 90 de zile? Oare am rămas eu ultima romantică, ultima femeie care crede în puterea absolut incredibilă a dragostei? Dragostea care trece peste tot şi toate, cea pentru care timpul şi distanţele sunt irelevante, cea care găseşte resurse să se reinventeze mereu? Sper din tot sufletul că nu sunt ultima care crede în asta. Pentru că m-aş simţi incredibil de singură.

Un proiect - o provocare

Împreună cu două prietene într-ale blogurilor - batman şi florentina - ne-am hotărât să punem pe picioare un nou proiect dedicat femeilor, un forum de discuţii unde să ne spunem păsurile, să ne ajutăm reciproc, să râdem împreună, să plângem împreună. Sau, de ce nu, să luptăm, tot împreună, pentru lucrurile în care ne credem, împotriva aspectelor sociale care ne dor, pentru ca noi, femeile, să fim, toate, mai împlinite, mai fericite, mai mulţumite în pielea noastră. Forumul e la început de drum, dar sperăm să-l facem mare, cu ajutorul tuturor acelora care gândesc la fel ca noi. Roz, adică :)! De aceea, vă aşteptăm pe toate, cu drag, la http://pinkthink.3xforum.ro/

Stare de bine

Nici nu îmi mai aminteam cum e să ai o stare de bine absolut. Aceea pe care ţi-o dă o scurtă evadare din cotidian, în companie plăcută, fără griji, fără şedinţe, cu singura preocupare de a-ţi bea cafeaua de dimineaţă şi de a o porni pe o cărare însorită către nicăieri, fără să te intereseze cînd ajungi acolo. Să priveşti apoi cerul albastru de pe acoperişul lumii, să urmăreşti mişcarea leneşă a norilor, să mergi desculţă prin iarba udă de ploaie, să miroşi verdele, să-ţi umpli plămînii de sidefiu şi sufletul de liniştea aceea pe care doar muntele ţi-o oferă cu graţie şi generozitate.

Iubesc ploile

Descântec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi,
Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...

Invitaţie

Crede-mă. Pur şi simplu.
Fără să cercetezi de ce şi cum sunt.
Fă-mi loc în suflet, primeşte-mă în gând,
Ajută-mă să te cuprind în toate ale tale.
Soarbe-mi visele în alambicul somnului tău
Şi transformă-le în dorinţele unui mâine anume.
Spune-mi pe nume, priveşte-mă în ochi
Când îmi atingi umbra suspinului
Pe care mi-l smulgi din şovăieli
Şi mi-l speli în nemurirea clipei împărţite.
Aminteşte-ţi de mine şi când te uiţi pe tine
Între clipele trăite în trecut
Şi când te-ai săturat să mă trăieşti anunţă-mă
Ca să renasc şi s-o luăm de la-nceput.

Mă duc la Festival!

Gata, e oficial! Ma duc la Bran, la Festival! Pentru curioşi, amănunte sunt pe www.brancastlefest.ro, www.bran-castle.com şi www.primariabran.ro.Eu una, am de gând să mă distrez, ceea ce le doresc tuturor participanţilor :) !

Mi-e dor şi doare...

Mi-e dor şi doare, dor şi doare... Sigur ştiţi cu toţii melodia! Mă gândeam, să fie oare o coincidenţă că în limba noastră aceste două cuvinte au formă atât de apropiată? Există dor fără durere? Nu. De aceea e şi intraductibil cuvântul acesta atât de cunoscut nouă, atât de prezent în vieţile noastre, atât de des găsit pe buzele noastre, pronunţat mereu cu un oftat dureros de dulce. Aş vrea să nu mă mai doară? Nu, iubito, n-aş vrea...