De-a Crăciunul:)

Nu m-am transformat în crăciuniţă, nu încă :), dar sunt în starea de agitaţie premergătoare. Fac planuri de cumpărat brad şi liste de cadouri (da, ştiu, ar fi trebuit să le iau până acum pe toate, dar nu s-a putut, asta e), rememorez în gând diversele ingrediente ale felurilor de mâncare pe care vreau să le fac - întotdeauna mai uit câte ceva şi apoi fug la ultimul non-stop, în căutare de esenţă de rom sau stafide sau... - şi mă agit, fără să ştiu exact de ce. De fapt, ştiu eu, dar nu spun :). Oricum, mă va prinde Crăciunul în bucătărie, ca de obicei, dar, zic eu, sunt locuri mult mai rele unde să cânţi colinde.

De ce sunt tristă

Sunt tristă. Am constatat, cu o amărăciune care încă mă bântuie, că, de multe ori, bunăvoinţa de care dau dovadă, sufletul pe care îl pun în toate lucrurile pe care le întreprind, devotamentul şi loialitatea mea pot fi călcate în picioare. Oameni cărora le-am acordat sprijinul meu necondiţionat uită, în primul moment de discuţie în contradictoriu, că sunt un om bun, care îi respectă. Multă vreme, nişte ani întregi chiar, am trăit cu impresia, despre care acum ştiu că e falsă, că vina îmi aparţine. Cumva, eu eram mereu prea îngăduitoare, încercând să împac pe toată lumea cu toată lumea şi pe mine cu oricine ar fi fost deranjat de vreo acţiune sau inacţiune a mea. De fapt, nu e niciun mister, oamenii sunt doar aşa cum sunt ei, dispuşi să uite repede binele pe care li-l faci şi să ţină minte doar disconfortul pe care li l-ai creat. Nu ştiu dacă ei judecă bine sau dacă eu, care mă ghidez mereu după principiul ""Binele pe care-l faci, scrie-l în nisip, binele care ţi se face, în lespede de piatră", am dreptate. Probabil, dreptatea e undeva la mijloc. Un lucru e cert, în ceea ce mă priveşte: am învăţat - cu ajutorul nepreţuit, dar mult apreciat al iubitei mele - că oamenii dăruiesc atât cât pot. Unii mai mult, alţii mai puţin. Şi nu e vina mea că eu dăruiesc mult din mine, nici a lor că nu sunt capabili să facă la fel. Înţelegerea acestui fapt mă scuteşte de o durere mai profundă, dar, cel puţin deocamdată, nu mă scuteşte de tristeţe.

498 de zile

Şi tot atâtea zâmbete, cel puţin câte unul în fiecare dimineaţă. Ceva îngrijorări, ici, colo, câte un obstacol - trecute toate cu brio :). Dar, cel mai important, sentimentul că, orice s-ar întâmpla, cineva e mereu de partea ta,  te cunoaşte exact aşa cum eşti şi te iubeşte exact aşa cum eşti. N-aş schimba nimic din ce-a fost, iubito. Sper că nici tu :).

Ascunzătoarea

Eşti aici, în mine. De fiecare dată când ţi se face frig, în mine găseşti cea mai caldă cană cu vin. Şi ceva rulouri cu scorţişoară, abia scoase din cuptor. De câte ori ţi se face dor, poţi să te refugiezi în mine, acolo unde tu eşti mereu acasă. Nicio uşă nu rămâne deschisă, nicio fereastră. Odată ce ai intrat tu, minune, am ferecat toate porţile. În mine, nu te ating vremurile, nu te supără gândurile. Te mai supăr eu, câteodată, dar, în mine fiind, ştii că n-am vrut asta şi mă ierţi. Aşa-i?:)

Meteodepresia de sâmbătă

Mereu am fost sensibilă la schimbările de temperatură, de vreme, în general. Cică asta s-ar chema meteosenzitivitate. Ei, cum se cheamă e mai puţin important, dar, domnule, nu-i de glumă deloc cu efectele! Să detaliem. Eu sunt, de regulă, un om vesel şi tonic. Am şi eu, ca oricine, zile mai proaste, dar, în principiu, sunt senină. Ei bine, când se schimbă brusc vremea, cum s-a întâmplat în ultima săptămână, devin depresivă de-a dreptul. Mă dor toate, dar nu e numai un disconfort fizic, fiindcă, pe astea, până la urmă, le combat cu fel de fel de remedii. Pur şi simplu mă apucă aşa câte-o tristeţe, vorba poetului, iremediabilă. Şi, cu cât e mai întunecat şi plouă mai aprig, cum s-a întâmplat ieri, cu atât mi-e mai urât şi mai frig pe dinăuntru şi mai pustiu... Brrr... Şi parcă nimeni şi nimic nu-mi intră în voie. E drept, câteva remedii sunt, dar nu întotdeauna la îndemână. Cel puţin nu toate. Ieri m-am tratat cu dulceaţă şi vin alb. N-a prea funcţionat, dar, între timp, măcar a ieşit soarele. Şi sunt din nou eu.

Să trăim, zic!

Cu bune, cu rele, azi e ziua noastră, a românilor. Să trăim, zic. Aşa cum putem fiecare. Nici nu prea ştiu ce aş putea să ne doresc. Să fim sănătoşi, că Doamne fereşte să ajungem în vreun spital românesc! Să nu ne mulţumim cu puţin, că, oricum, din puţinul pe care îl avem ne mai iau guvernanţii câte ceva, periodic. Să ne iubim unii pe alţii, că sunt destui care nu ne prea iubesc - unii cu motiv, alţii, fără. Să încercăm să zâmbim dimineaţa, chiar dacă nu întotdeauna ni se întâmplă lucruri extraordinare. Fiecare zi în care suntem vii e una câştigată. Şi, cu un pic de efort, se poate transforma chiar într-o zi bună. :) La mulţi ani tuturor!

Zilele în care nu, zilele în care da

În zilele în care nu mă suni dimineaţa, nu răsare soarele. Nu-mi iese bună cafeaua, mă înec cu fulgii de porumb, nu-mi iese machiajul la fel la ambii ochi, nu prea îmi pasă ce haine pun pe mine şi, de regulă, întârzii la birou. Şi sunt mai rea (atât de rea cât pot eu fi, ceea ce nu-i foarte mult, dar oricum).
În dimineţile în care îmi povesteşti, câte o jumătate de oră, câte în lună şi în stele, în care te văd, cu ochii minţii, traversând străzile, ridicându-ţi gulerul de la haină - fiindcă e frig şi nu, iar nu ţi-ai pus nicio eşarfă la gât:) - sau oprindu-te pentru cafea, mereu în acelaşi loc, atunci am alt elan. Şi mă ridic din pat fără să mă mai doară nimic, găsesc, ca prin farmec, toate lucrurile de care am nevoie, dermatograful e de treabă, iar afară, oricât ar fi de frig şi de înnorat, pentru mine începe o zi frumoasă. 
E atât de simplu. Şi atât de complicat. Cu fiecare zi, te iubesc mai mult. Şi, dacă mă suni şi mâine dimineaţă, ai să afli exact cât de mult :).

Azi, mi-e poftă!

Mi-e poftă de şampanie şi de tine. De şampanie cu tine. Sau, de fapt ,doar de tine :)... Şampania e opţională. La fel cum sunt şi spaghetele acelea şi bomboanele acelea cu arahide. Te caut în toate fleacurile care ne plac, te miros în toate parfumurile pe care mi le-ai dăruit, te văd în toate fotografiile locurilor noastre, chiar şi în cele în care n-ai vrut să intri în cadru. Te vreau. Aici. Acum.

În dragoste, nu suntem singuri

Când iubim, nu suntem niciodată singuri. Oricât de adânci ar fi durerile, oricât de dure încercările, oricât de înalte obstacolele, e mereu bine când ştim că, lângă noi, e cineva care ne ajută să fim cât putem noi de buni, de viteji, de deştepţi, de adaptaţi. Şi, oricât am fi de independenţi, de mândri, de capabili să le rezolvăm pe toate singuri, contează să fim iubiţi şi să iubim. Să ştim că ne putem împiedica şi cădea, iar o mână ni se va întinde în ajutor. Să ştim că cineva ne ascultă, ne înţelege, ne trăieşte durerile şi bucuriile cu aceeaşi intensitate.

Eu mă iubesc pe mine, femeia independentă, puternică, deşi sensibilă, capabilă să se descurce singură. Dar îmi place să ştiu că mă iubeşti. Fiindcă, aşa, ştiu că nu sunt niciodată singură. Da, pot face faţă singură tuturor loviturilor vieţii. Dar mă bucur că nu trebuie s-o fac. Mă bucur că eşti. Că mă protejezi. Că mă iubeşti atât de mult încât să nu-mi câştigi tu bătăliile în locul meu, deşi, uneori, aşa ţi-ar plăcea s-o faci :)... 

Cel mai greu lucru pe care îl face un părinte, atunci când copilul învaţă să meargă, este să îl lase să cadă. Şi, la început, fuge să-l prindă ori de câte ori se dezechilibrează. După care, treptat, realizează că trebuie să-l lase să cadă, fiindcă altfel nu va învăţa să meargă. Când iubeşti, ai vrea să-ţi protejezi jumătatea de toate relele lumii, să creezi un cocon cald, în care nimic să nu vă atingă. E natural. Doar că, evident, nu se poate. Şi atunci înveţi că nu e neapărat important să te lupţi cu viaţa în locul ei/lui. Important e să fii acolo când şi dacă îţi cere ajutorul. Şi să îl acorzi. Nelimitat, necondiţionat, de fiecare dată. 

Tu, cafeaua, dimineţile

Mi-e dor de dimineţile cu tine, iubito. De prima cafea, care mereu ajunge într-o singură cană, din care sorbim pe rând, la fel cum, tot pe rând, tragem şi din ţigară :) Mi-e dor de căldura trupurilor noastre, captivă încă sub pături şi de gesturile tale, de mâinile tale netezindu-mi, pe tâmple, părul uşor umed. Mi-e dor să facem un mic dejun colorat, pe o singură farfurie, şi apoi să pescuim, fiecare, ce ne place mai mult. Mi-e dor să mă alint că aş mai lenevi şi tu să mă cerţi, dar să mă mai laşi :)... Mi-e dor.

Gaura neagră şi isteria generalizată

Ziua de ieri a fost interesantă. Indiferent de domeniul de activitate, de câte lucruri aveau de făcut, oamenii au discutat toată ziulica despre ce anunţ urma să facă NASA la orele 19,00. Şi a fost, vezi bine, chestiune serioasă! Sute de comentarii, mai mult sau mai puţin avizate, pe zeci de site-uri de ştiri, pe bloguri, pe messenger, cred că şi pe Facebook, dar nu sunt sigură, nu am cont acolo :). În orice caz, nu a fost om informat care să nu ştie că urmează să se transmită în direct amănunte despre descoperirea specialiştilor de la NASA. Care specialişti, vezi bine, sunt de încredere, nu precum oamenii de ştiinţă britanici, australieni sau de altă naţionalitate care, periodic, descoperă câte ceva epocal pentru tratarea cancerului sau a impotenţei sau a obezităţii. Una peste alta, ziua a trecut, s-au făurit scenarii despre meteoriţi ucigaşi, în drum spre Pământ, gata să ne spulbere pe toţi şi să ne transforme în pulbere de stele. Până la urmă, n-a fost nimic din toate acestea. Doar o gaură neagră, la multe milioane de ani lumină distanţă. Să ne înţelegem, o gaură neagră e o chestiune importantă. Şi mare. Şi care trage înăuntru tot ce mişcă şi ce nu mişcă. În fine, dacă sunteţi pasionaţi de fizică, ştiţi despre ce este vorba. Un lucru nu pricep şi, sincer, nici nu mă mai străduiesc. De ce era descoperirea importantă pentru toată suflarea planetei şi nu doar pentru oamenii de ştiinţă - ăia perfect autentici, care îşi petrec jumătate de viaţă studiind o stea? Sau avea nevoie NASA de audienţă maximă la ora cutare? Şi dacă da, de ce? Uite întrebări la care, personal, mi s-ar părea mult mai interesant să găsesc răspunsul :). Dar, evident, pentru a spune asta nu organizează nimeni conferinţe de presă.

Nebunie de noiembrie

E un noiembrie nebun. Cu temperaturi de peste 20 de grade, cu dor de ducă, cu zâmbete - cu şi fără motiv - şi cu multe, multe proiecte. Aş zburda la mare distanţă de casă, chestie imposibilă, deocamdată. Aş umbla pe munţi sau chiar la malul mării, aş bântui fără ţintă pe drumuri neumblate. Cu tine. Doar noi două, lăsând în urmă grijile zilei. Zâmbindu-ne, rememorând clipe, făurind noi amintiri. Şi fiindcă, deocamdată, nu se poate, îmi fac rezerve. De vise, de putere, de dor. Închid ochii şi te prind de mână, să ştii că sunt lângă tine, cu tine, a ta.

Ce-i mai bine pentru mine ştiu eu!

Nimic nu mă enervază mai mult decât încercarea altor oameni de a-mi demonstra că ştiu ei ce e mai bine pentru mine. De la alesul hainelor şi al cosmeticelor, la alesul partenerului de viaţă sau al cauciucurilor de iarnă, toată lumea e expertă în viaţa ta. Şi încep, frate, toţi să se agite şi să încerce să te convingă că ştiu mai bine decât tine cede ce anume ai nevoie ca să fii fericit. Să ne înţelegem bine: nu sunt împotriva sfaturilor care, dacă sunt cerute, pot fi binevenite. În anumite situaţii, sunt dispusă chiar să accept şi un sfat nesolicitat. Sau măcar să-l ascult. Pe de altă parte însă, nu pricep de ce simt oamenii nevoia să se transforme în stăpâni pe viaţa ta, în consilieri nesolicitaţi şi neplătiţi, cu atât mai mult atunci când, în mod evident, îţi e bine. Adică, domnule, înţeleg să ţii morţiş să-i dai sfaturi unui om care suferă sau care este preocupat de rezolvarea unor situaţii aparent fără ieşire. Dar, când vezi că omul e fericit, că e tot numai un zâmbet, când îl întrebi şi îţi şi spune că e fericit, de ce te apuci să-i găseşti soluţii la toate problemele pe care crezi tu că ar putea să le aibă?!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar, în ceea ce mă priveşte, am învăţat, în ultimii ani, un lucru extrem de important: singurul stăpân al vieţii mele sunt eu. Persoanele care au impresia că nu-i aşa ar face bine să se ducă învârtindu-se!

Armura

Câteodată, zâmbetul meu e o armură. Una cu puţin mov, astăzi. În spatele ei, sunt tot eu, puţin cam tristă. Nimic iremediabil însă. Mai ales că am primit telefoane şi cadouri (frumoase, merci, merci) şi am şi oferit.

"Tufănele" - Ştefan Luchian

A mai plecat un poet

A mai plecat un poet
s-a dus să prindă fluturi
pe lângă Bălţi străine
dar ale noastre toate
si-n vorba din vechime
o să se scalde, poate
poetul neuitării de mumă şi de ţară
să soarbă prin toţi porii
albastrul clar de toamnă
să-i toarne vin în cupă
hangiţa cea mai dulce
să-i cânte trubadurii
atâtor generaţii
iertaţi-l sau huliţi-l
iubiţi-l sau urâţi-l
a plecat Poetul
şi omul nu se-ntoarce.



pentru Adrian Păunescu, un om care putea greşi mai puţin, dar un Poet care ar fi putut scrie mai mult...

Colecţionară de zâmbete

Câteodată, un zâmbet care ţi se oferă la momentul potrivit schimbă totul. Simţi cum sufletul îţi creşte ca o pâine bine coaptă, îţi revin culorile în obraji şi ai din nou poftă de viaţă. Chiar şi cea mai tristă zi devine un pic mai bună, dacă îţi zâmbeşte cine trebuie. Eu fac colecţie de zâmbete, iubito. Ale tale sunt nestematele din primul rând.

Vinovata de serviciu

Nu ştiu exact de ce, probabil ceva din personalitatea mea invită la o asemenea  concluzie - deşi, să mă picaţi cu ceară, n-aş şti să spun exact ce - mereu am fost vinovata de serviciu. Se întâmpla ceva rău în clasă, cât eram în şcoala generală, automat profesorii presupuneau că aş fi fost eu de vină. Ei, bine, recunoşteau, puşi în faţa probelor că nu era aşa, că poate nu în mod direct, dar sigur eram, într-un fel, responsabilă. Dacă doi băieţi se băteau şi spărgeau tabla, sigur se bătuseră din cauza mea! Şi, chiar şi în cazurile în care era absolut clar că nu avusesem nicio legătură cu evenimentul, aveam o privire obraznică şi asta era suficient pentru a fi vinovată!

Mai târziu, eram vinovată când încercam să organizez o petrecere sau o ieşire cu prietenii, fiindcă, în mod invariabil, era câte cineva căruia să nu-i placă locul, restaurantul, muzica, atmosfera sau naiba mai ştie ce... Până la urmă, sătulă de reproşuri, am încetat să mă mai ocup de aşa ceva.

N-am scăpat de reproşuri nici de la oamenii care m-au iubit şi pe care i-am iubit. Unii mi-au reproşat că nu am fost suficient de fermă, că nu mi-am impus punctul de vedere atunci când consideram că ei greşesc. Alţii, dimpotrivă, mi-au aruncat în faţă că sunt prea dură, că nu am sentimente, că nu sunt maleabilă şi că, fără îndoială, dacă se creează o situaţie conflictuală, eu sunt vinovată, fiindcă mă inflamez, fiindcă exagerez şi pentru că, la mine, emoţiile sunt ori prea puternice, ori lipsesc cu desăvârşire. Că mă agit când nu ar trebui şi amuţesc atunci când e cazul să-mi susţin punctul de vedere. Şi, în concluzie, că eu sunt vinovată de eşuarea relaţiilor cu pricina. Acum, o parte din vină clar am avut, fiindcă eu cred cu tărie că orice relaţie implică două persoane şi e imposibil, în acest caz, ca numai una să fie responsabilă pentru moartea pasiunii. Dar, dincolo de asta, m-am săturat să fiu doar eu vinovată. M-am săturat ca, în mod automat, când ceva merge rău, toate privirile să fie îndreptate spre mine. Declar în mod oficial că, de azi, nu mai sunt eu vinovată. Am pus "Închis" pe uşă şi plec. Dacă vă cade şifonierul în cap, dacă vă împiedicaţi de prag, dacă vă taie calea pisica neagră şi, în general, dacă astrele nu stau pe cer cum vreţi voi, nu mai daţi vina pe mine. Şi, dacă vă treziţi dimineaţa cu durere de cap, nu aţi băut cu mine, e clar?!

De-a v-aţi ascunselea

Uneori, mă ascund în tine. De mine însămi, de cicatricile acum aproape invizibile care încă mă mai sâcâie. Mă fac mică, mică, într-un colţ, aproape nu mă vezi, doar mă simţi acolo, ca pe o promisiune de sprijin constant. Şi de tandreţe nemăsurată şi de pasiune aprinsă şi de magie. Sunt fermecate clipele cu tine, iubito, şi nu neapărat pentru că am muta norii împreună - deşi, n-am nicio îndoială, am putea s-o facem. Magia noastră nu are secrete scrise în cărţi vechi, cu simboluri ritualice pe coperte. E lumina care vine din noi, colorată şi caldă, străpungând întunericul din jur, făcând să strălucească până şi cea mai mohorâtă zi. Avem nevoie doar de zâmbet, de ardoarea unui sărut şi de răbdarea de a ne asculta una pe cealaltă. Avem nevoie să fim noi însene şi atât.  

Alteori, te ascunzi în mine. De răutatea altora, de nişte dureri mai vechi sau, poate, doar ca să te odihneşti. Îţi pui capul pe umărul meu, cu un oftat, şi îţi simt zâmbetul pe piele, chiar lângă inimă. Şi, chiar atunci, timpul se opreşte în loc, nimic nu mai contează, dincolo de ritmul sincronic al respiraţiei noastre, de parfumul pielii tale şi de textura atât de aparte a părului tău, în care îmi place aşa mult să mă joc. Modul în care mi te potriveşti în braţe e un dar, unul într-o viaţă, dacă ai noroc. Şi eu am. Mai mult noroc decât am crezut vreodată că aş putea avea, eu, campioana ghinioanelor. De fiecare dată când îmi adormi în braţe, acesta este ultimul gând cu care te urmez. La limita conştientului, exact când somnul pune stăpânire pe mintea mea, zâmbesc şi îţi aşez în creştet încă un sărut. Lumea întreagă poate să se prăbuşească. Suntem împreună.

Astăzi sunt superficială

Am obosit să fiu profundă. Astăzi, voi fi superficială. Poate fiindcă e toamnă gri şi mi-e frig până în oase, poate fiindcă mă tot sâcâie o răceală, poate pentru că am început trei cărţi şi nu am terminat niciuna. Visez doar bunătăţi cu scorţişoară, aburinde şi vin fiert şi rummy jucat în bucătărie, la căldurică. Sau filme uşurele, văzute din vârful patului, de sub pături, cu provizia de stafide la îndemână - îmi place să le mănânc pe post de bomboane - şi cu lapte cald, cu cacao, într-o cană din aceea care lasă căldura să treacă în mâinile mele, mereu îngheţate. Mi-e frig şi un pic frică de colţurile camerei, care rămân reci şi întunecate, indiferent câte lămpi aş aprinde, indiferent cât de tare aş deschide caloriferul. Dinăuntru, din locul rezervat pe care-l ai în mine, doar lumina ta mă încălzeşte, iubito. Şi ard toată de dorul tău. Şi mă topesc toată de dragul tău. Şi, da, azi sunt superficială. Fiindcă mi-aş dori, în mod egoist, să fii noapte de noapte lângă mine numai ca să-ţi pot fura căldura, s-o fac a mea. Mi-e dor...

Gustul copilăriei

Deşi nu e tocmai leapşă, postarea Liei şi o discuţie recentă cu o prietenă m-au îndemnat să scriu şi eu despre gusturile, mirosurile, sunetele şi stările copilăriei mele.
Gustul - dulceţei de nuci verzi, al celei de cireşe amare şi al celei de petale de trandafir :)
Mirosul - cojii de portocală şi lămâie, rasă şi pusă cu zahăr, la borcan, pe care o punea mama în toate prăjiturile:)
Sunetul - muzica cea mai bună a anilor '70 şi '80, pe care o ascultam la magnetofon. Eu şi tot restul blocului odată cu mine:)
Stările - teatrul radiofonic, în serile de toamnă târzie, în bucătăria unde era cald - cel puţin mai cald decât în restul casei, unde caloriferele erau reci - şi mirosea a gutui coapte şi a vin fiert cu piper; plimbarea de duminică, obligatoriu cu haine frumoase, pantofi de lac şi poşetă :); cărţile noi, care îmi recompensau cu regularitate de ceasornic notele bune sau comportamentul ireproşabil; poveştile bunicii.


Asta mi-a adus zâmbetul pe buze, deşi e o zi grea. Nici nu ştim cât de norocoşi suntem doar fiindcă trăim.

Fără jumătăţi de măsură

Intensitate. Mă gândeam, zilele trecute, care ar fi termenul, unul singur, care să-mi definească pertinent trăirile. Şi l-am găsit. Asta e, indiferent că sunt de bine sau de rău, sentimentele mele sunt intense. Şi, din câte pot să-mi aduc aminte, mereu au fost aşa. Dacă am iubit, am iubit cu ardoare, cu năbădăi, dacă am urât, am făcut-o la fel de complet. Au fost oameni pe care i-am iubit şi pe care i-am uitat, pe cei pe care i-am urât însă, deşi i-am iertat pentru ceea ce-mi făcuseră rău, nu i-am uitat niciodată. Aşa sunt eu: merg până în pânzele albe. Dacă te porţi frumos cu mine, te ajut cu orice pot, te ridic atunci când cazi, te hrănesc de eşti flămând şi te doftoricesc la nevoie. Dacă te porţi urât, mă retrag, îmi văd de ale mele, te scot din sistem. Când însă îndrăzneşti să răneşti pe cineva drag mie, ai face bine să te ţii departe. A nu se înţelege de aici că bat în stânga şi în dreapta tot ce mişcă :)... Nu. Sunt, poate înainte de orice, un om corect. Dar şi loial, genul de om care îţi va lua apărarea, dacă îi eşti prieten, deşi ştie că ai greşit într-o situaţie. Ţi-o va spune după aceea, verde-n faţă, între patru ochi, dar niciodată nu te va abandona la greu.

Mă poţi suna noaptea, dacă te-ai îmbolnăvit, tu sau pisica ori câinele, dacă te doare sufletul, pur şi simplu, şi simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. Nu-ţi cer, la schimb, decât respect, e singurul lucru la care nu fac rabat. Ca să-mi fii prieten, trebuie să ai coloană vertebrală şi simţul umorului. Eu le am pe ambele, deci fără asta nu se poate. Spuneam că trăiesc totul la maximum şi aşa şi este. În consecinţă, ca să rezişti prin preajma mea, trebuie să nu ameţeşti, fiindcă te poţi aştepta la schimbări de ritm, la decizii luate pe picior, câteodată, deşi sunt şi omul tabieturilor :). Sunt previzibilă, odată ce ajungi să mă cunoşti, dar nici nu ştii când te trezeşti cu o surpriză. Aşa că mai bine ţi-ar plăcea :)!

Tristeţile mele sunt ca nişte pisici gri. Adică eu aşa le simt, aşa le vizualizez. Nişte pisici gri încolăcite, într-o dimineaţă friguroasă de noiembrie, într-un fotoliu vechi, cu arcurile rupte, acoperit cu o pătură groasă de lână. Dacă mă laşi în ele, le trăiesc în tăcere. Dacă încerci să mă scoţi, probabil vor izbucni, ca de după un zăgaz rupt, nemulţumiri mai vechi, chestii grave amestecate cu nimicuri rizibile. Şi voi plânge, voi plânge mult, până mi se va lua piatra de pe suflet. După care, exact ca după o ploaie torenţială, va ieşi din nou soarele. Strălucitor. Intens. 

Bucuriile mele sunt ca ale unui copil: râd din tot sufletul, zâmbesc din toată inima, când primesc un cadou, înfloresc precum zorelele, dimineaţa. Nimic nu mă face mai fericită decât să se gândească oamenii dragi la mine. Poate pentru că şi eu mă gândesc la ei, la cum aş putea să-i surprind mai plăcut, să le fac, fie şi pentru o clipă, viaţa mai frumoasă. 

Când iubesc, aşa, ca acum - deşi asta este din start o chestiune dificil de cuantificat, ca acum n-am mai iubit niciodată - nu există lucru pe care nu l-aş face pentru jumătatea mea. Şi nu mă refer aici la prostii gen crimă sau mai ştiu eu ce inepţii. Pur şi simplu la gesturile mai mici sau mai mari care să o facă să se simtă iubită. Unica. Perfectă. Centrul universului meu. Cât despre teoriile cum că asta n-ar fi bine, sincer, nu mă interesează. Logica mea e simplă: ea mă face să mă simt aşa, iar eu sunt în al nouălea cer! Şi-atunci, de ce n-aş face şi eu la fel? :) Citeam la un moment dat, nici nu mai ştiu exact unde, o chestiune care mi s-a părut tembelă: cică nu trebuie să investeşti tot, sentimental vorbind, fiindcă, atunci când pierzi, te pierzi pe tine însuţi. Păi bun, zic eu, şi atunci, ce-i de făcut? E mai bine să iubim procentual? Ca la bancă? Să facem plasamente diverse, ca să ne protejăm sentimentele? Ei bine, nu. Eu nu pot. La mine, dragostea ori e, şi atunci dau tot, ori nu e şi nu dau nimic. În viaţa mea, jumătăţi de măsură nu mai există.

"Simt enorm şi văz monstruos" (I.L. Caragiale)

Verigi îngemănate

  Îngemănate, sufletele noastre se întorc unul spre celălalt. Ne spunem nimicuri, uşor, la ureche, ne alinăm durerile, ne căutăm dulceaţa prin cutele pielii. Ne iubim. Şi dacă tainele binelui s-ar dezvălui şi neiniţiaţilor, am fi fericiţi de foarte fragezi. Dar dragostea împărtăşită se învaţă, fructul minunat al înţelegerii se coace în timp, iar pasiunea se menţine aprinsă cu dăruire de sine. Nu ştim să iubim când suntem prea mici. Atunci rănim sau suntem răniţi, atunci ne consumăm şi ardem prea grăbit, precipitându-ne, neştiind sau neavând răbdare să ne savurăm. Iubirea frumoasă şi plină, rotundă ca un fruct dat în pârg, purtând în ea toate culorile gândurilor şi emoţiilor noastre vine către noi abia atunci când ştim s-o trăim. Cu încrederea în puterea ei nemărginită şi cu convingerea că va dura. Atunci, abia atunci, precum verigile de neclintit ale unui lanţ bătut de vânturi, ne vom găsi pentru totdeauna. Şi nu va mai fi loc în noi decât pentru noi. 

Abandon

Îţi simţisem privirea toată seara. Mă urmăreai, aparent linişţită, cu un zâmbet în colţul gurii, dar ştiam că era mult mai mult în ochii tăi decât ar fi observat privitorul neavizat. Îi simţeam cercetându-mă, de parcă atunci m-ai fi văzut prima oară, înregistrând cu atenţie şi interes fiecare detaliu. Roşeam uşor când îţi simţeam privirea întârziind asupra decolteului (ca de obicei, ţi se părea puţin prea adânc, dar, chiar în momentul acela, nu te-ai fi plâns de asta) şi ştiam că îmi observi obrajii luând foc. Ceilalţi nu ştiau de ce, tu însă da. Iar eu eram conştientă că intenţionat mă mănânci din priviri, tocmai fiindcă ştii că mă fâstâcesc, dar îmi şi place, în acelaşi timp. Îţi surprindeam din când în când câte un zâmbet ghiduş, dar plin de dorinţă şi mă încălzeam toată la căldura surâsului tău şi la gândul care-i dăduse naştere. La un moment dat, ţi-ai scos telefonul şi mi-ai trimis un mesaj: "Du-te şi scoate-ţi chiloţii!". Am roşit puternic, aveam impresia că toată lumea ştie ce aveam să fac, dar m-am dus la toaletă şi i-am scos, rămânând apoi toată seara goală parcă, tocmai fiindcă ştiam că te gândeşti la pizda mea udă, înnebunită şi atunci, ca întotdeauna, după tine.
Erai ciudat de calmă când am plecat, ca şi când ai fi uitat amănuntul, dar, deşi aş fi vrut să mergem pe jos, m-ai urcat în primul taxi şi am ştiut atunci, fără echivoc: mă voiai. Repede. M-am udat din nou, instantaneu şi mi-am strâns genunchii, iar tu ai sesizat mişcarea şi m-ai privit lung, ţi-am simţit privirea arzându-mă parcă, deşi abia te puteam vedea, în penumbră. Pe scara blocului, mi-ai luat poşeta şi haina, eram uşor năucă, nu înţelegeam ce vrei să faci. Cu mâna cealaltă m-ai tras după tine pe scări, în viteză. Ai descuiat uşa şi m-ai băgat înăuntru, aruncând tot pe jos, mai departe de noi. M-ai zdrobit de uşa, acum închisă, care punea o barieră protectoare între noi şi lume. Îmi prinsesem mâinile sub mine şi mă zbăteam să scap, să te pot îmbrăţişa, dar nu m-ai lăsat, îmi ţineai capul în palme şi mă sărutai, poruncitor, cotropitor, aproape nu mai aveam aer! Mi-ai ridicat fusta, ştiai că sunt goală sub ea, şi ai intrat tare în mine, cu trei degete, adânc şi violent, făcându-mă să ţip! Şi m-ai avut aşa, în picioare, îmi simţeam fundul izbindu-se de tăblia rece a uşii, îmi
ridicasem un picior pe tine, ca să poţi intra mai adânc în pizda mea şi te încurajam, printre gemete: "Ia-mă, ia-mă, sunt a ta, iubito, a ta, a ta!". Şi am fost. Atunci, ca de fiecare dată. Complet abandonată ţie. Aşa cum îţi place. Şi aşa cum îmi place.

Foame

Karam: Erotica

     Ne era foame una de alta, o foame profundă, dureroasă aproape. Aveam nevoie să fim una în cealaltă, sălbatic, fără preliminarii, fără complicaţii. O simţeam în pasul tău, brusc mai rapid, ca şi când ai fi vrut să înghiţi restul de drum şi să mă duci mai repede înauntru. La adăpost de priviri indiscrete, aveai să mă ai repede, în picioare, lângă uşă, ca de-atâtea alte ori. O ştiam, o citeam în privirea ta.
    Îmi spuneai cu totul altceva, povesteai despre drum, despre o cucoană prea parfumată şi excesiv de vulgară care te terorizase tot drumul, dar ochii tăi îmi spuneau exact ce urma să mi se întâmple. Îmi tremurau deja genunchii, mi se uscase cumplit gura, ardeam să mă săruţi, să mă ai, să scâncesc în braţele tale, să mă cutremur în mâinile tale, să urlu de plăcere cu pizda înfiptă în limba ta! Dacă prima dată când ne-am văzut, tremurasem fiindcă nu ştiusem la ce să mă aştept, acum tremuram fiindcă ştiam. Ştiam exact cum mă faci să mă simt, ştiam exact cât de mult îmi place să mă fuţi, tare, adânc, până la capăt, până nu mai simt nimic din mine decât plăcerea imensă din centrul meu, crescând, copleşindu-mă, supunându-mă ţie complet...
   Pe ultimii metri, înainte de a intra în casă, am fugit, aproape, m-ai prins de mijloc pe scările întunecate şi m-ai sărutat adânc, m-ai muşcat până la sânge, îi simţeam gustul uşor sărat, amestecat cu al tău. Aproape nu mai aveam suflu când mi-ai dat drumul, cu greu mă ţineam pe picioare şi, când am intrat în casă, m-am sprijinit de perete, cu capul lipit de piatra rece, şi te-am tras în braţele mele. Ţi-am desfăcut haina şi mi-am strecurat mâinile reci pe sub bluza tare, voiam să-ţi simt căldura, să-ţi simt pielea, să ştiu, fără urmă de dubiu, că eşti acolo. Ai tresărit şi m-ai strâns şi tu, sărutându-mă iar şi iar, ni se loveau dinţii aproape, atât eram de încleştate! Mi-ai ridicat cu o mână fusta şi, dintr-o mişcare, ai intrat în mine adânc, tare, ca şi când n-ar mai fi fost timp. Nici timp de întrebări, nici de încercări, nici de aşteptare. Am gemut surd, icnind la fiecare mişcare a ta, mă simţeai tremurând, îmi muşcam buzele ca să nu ţip, deşi aş vrut, aş fi vrut să ţip tare, necontrolat, aşa cum o fac mereu atunci când mă termini, când mă aduci în pragul nebuniei, ca să mă ridici apoi peste el şi să mă prinzi în braţe, de partea cealaltă! Nu puteam, însă, cumva, în momentul acela, simţeam că trebuie să tac, să mă mişc doar cu tine odată, în ritmul tău, primindu-te în mine fără rezerve. Şi te-am lăsat să mă ai, tare, sălbatic, să te pierzi în mine în timp ce mă făceai să mă pierd. Complet, total, până la capăt! Cum ne place nouă, iubito...  Am terminat aproape fără sunet, tremurând însă necontrolat şi strângându-ţi degetele adânc în mine, cu sucul curgându-mi fierbinte peste ele, copleşindu-te. Te-am privit în ochi şi ţi-am şoptit, cu un zâmbet: "Ştii ce, iubire? Mai vreau!Ce zici, mai primesc?"

De-a amintirile

Zile agitate. În jurul meu şi în mine. Amintiri care mă cotropesc, mă înconjoară. Nu trăiesc în trecut, nu-mi place ideea de a nu mai putea schimba nimic. Prezentul şi viitorul sunt la îndemâna mea, palpabile, influenţabile, vii. Şi totuşi, de la o vreme, îmi plac amintirile. Poate şi fiindcă, în premieră, amintirile sunt splendide. Cu tine, despre tine, cu noi, despre noi. Şi mă bucur mereu să mă copleşească, iubito, fiindcă ştiu că ne vom construi mereu altele, să se adauge comorii celor de până acum. Iubesc amintirile noastre. Te iubesc.  

M-a lovit o frunză

Ieri, când mă întorceam acasă, m-a lovit o frunză. S-a desprins dintr-un copac pe sub care treceam, mi-a atins în trecere vârful nasului şi a rămas aninată în mărgelele lungi, grele, pe care le purtam. Şi, în momentul acela, când am văzut-o, mică, galbenă, zbătându-se neputincioasă în vântul după-amiezii, am ştiut că a venit toamna. Fetele în fustiţe şi sandale care treceau pe lângă mine, bucurându-se încă de soarele unui septembrie blând, n-o aflaseră încă. Dar azi de dimineaţă, când se adunaseră ciorchini prin staţiile de autobuz, ca să ajungă la şcoală, o ştiau. Şi mi-am amintit alte dimineţi, de demult, cu guleraşe mult prea apretate şi cu flori - garoafe toate - împachetate în hârtie albă. Şi cu zâmbete, multe zâmbete, pe care ieri nu le-am prea văzut. 

Leapşă în 20 de minute

De la Ileanne am primit o leapşă interesantă: 20 de lucruri care îmi plac şi cărora, m-am gândit eu, am să le rezerv 20 de minute :).

- cafeaua - fierbinte, dar nu opărită, tare, foarte tare, dulce, nu foarte dulce :);

- ploile (toate) lăsate să mă plângă, în plimbări lungi, cu muzica mea la căşti sau cu iubita (evident, ultima variantă e preferata mea) sau ascultate din pat, goală, cuibărită pe umărul ei, cu o ţigară de foi şi un coniac;

- dimineţile de mai;

- ticăitul ceasurilor - cumva, îmi aduc aminte că timpul trece şi ar fi bine să-l fac să treacă şi cu folos;

- cărţile (e inutil să mă apuc să fac aici o pledoarie pentru citit, cine o face, ştie de ce-mi plac, cine nu, ei bine, nu prea mă interesează persoanele care nu citesc);

- jumătatea de oră imediat după ce m-am trezit: îmi place să lenevesc în pat, încă un pic, încă un pic, să dormitez, să mă răsfăţ o vreme încă în căldura aşternuturilor;

- gutuile coapte, toamna târziu;

- să stau la poveşti: despre copilărie, despre dragoste, despre oameni;


- plimbările noaptea târziu (ştii, aşa e iubito?);

- culoarea mov şi nuanţele sale;

- să împart :);

- să fac dragoste - oriunde, oricând, oricum, NU CU ORICINE :);

-zilele de 13:);

-căldura unui copil care mi se ghemuieşte în braţe, înainte să adoarmă :);

- să râd cu iubita:);

- serile de vară, la munte, când ai impresia că eşti stăpânul lumii sau la mare, când nu mai e nimeni pe plajă şi umbrele se lungesc fantomatic;

-  filmele SF;

- ironia fină;

-mirosul rufelor proaspăt spălate şi uscate la vânt;

-să număr banii (nu vă speriaţi, n-o fac des, nici n-am atâţia, dar îmi place chestia asta, pur şi simplu!).

Leapşa merge la Pinocchi0 şi Droopy :)

Mi-am luat ţigări de pitzi :)

Azi, după mult timp, am simţit nevoia să scriu banalităţi. Aşa că vă anunţ, cu deosebită mândrie, că mi-a fost poftă de mentolate. Ţigări, nu bomboane :). Deşi nu am mai fumat aşa ceva de foarte mulţi ani, preferând ţigările adevărate - fără mărci, că nu fac reclamă gratuit! - azi mi-am luat un pachet de asemenea chestii, ţigări de pitzi, cum le zic eu (prietenii ştiu de ce!). Şi gata, vă las, mă duc să-mi dau fumuri :))!

De veghe la visele mele

Îmi place să-mi veghezi somnul, iubito... Ador liniştea când faci parte din ea. Cu tine, nu îmi mai este frică de întuneric, nu îmi mai este teamă de mine şi de propriile angoase. Sunt eu, întreagă. Şi toată a ta. Îţi încredinţez visele mele, să le păstrezi întregi. Şi, poate, să le împlinim împreună.

Nu e suficient să fii frumoasă

"Şi ce dacă eşti frumoasă?", îmi spunea bunica, pe la 12-13 ani, când începuseră să sară băieţii gardul ca să ajungă la mine. "Asta nu-ţi pune pâine pe masă, nici nu te face mai descurcăreaţă, ascultă-mă pe mine!", mă povăţuia, cu o cută între sprâncenele îmbinate, pe care le moşteniseră mai mulţi din familie (nu şi eu, din fericire!). O ascultam şi chiar o credeam, ştiam greutăţile care îi înnodaseră încheieturile cu reumatism şi îi curbaseră oasele picioarelor: foametea, apoi alimentaţia proastă, fiindcă se duceau la stat cotele, adică toată recolta, munca brută, îndobitocitoare, a ţărăncilor de la şes, care, spre deosebire de suratele lor de la munte, au toate pielea arsă de soarele ucigător şi spatele aplecat de atâta muncă grea, în lan. Bunica îmi zicea să învăţ, asta îmi va pune pâine albă pe masă şi voi putea fi doamnă - adică, în viziunea ei, să port tocuri înalte, să am mâinile frumoase, cu manicură îngrijită şi neapărat maşină. Era dealtfel mândră că, dintre toţi nepoţii, eu eram bună la carte. Ar fi fost şi ea, îmi spunea, dacă n-ar fi trimis-o doamna cu gâştele, în loc s-o înveţe carte ca lumea. Era din familie săracă, ce-i trebuia ei carte, gândise însă învăţătoarea, iar bunica, aşa, cu abecedarul pe deal, cu gâştele, nu făcuse decât două clase. Ştia să scrie şi să citească, iar asta era mare lucru, multe femei de vârsta ei nu ştiau nici atât. Şi, mă gândeam eu atunci, la 12 ani, bunica ar fi fost tare bună la aritmetică, nu greşea niciodată vreo socoteală, n-o înşela nimeni la bani, făcea - fără să ştie că aşa îi spune - calcule cu regula de trei simplă din cap.

În duminica aceea, m-a pieptănat cu pieptenele ei de os până mi-a strălucit părul, mi-a împletit cunună cu flori - crăiţe vesele, ca nişte fete tinere cu fuste colorate - m-a pus să mă îmbrac frumos, cu fustă de mătase şi bluză asortată, m-a dus la biserică - ritual obligatoriu de sărbătoare - şi apoi la horă. Şi, în timp ce eu mă învârteam pe ritmuri nebuneşti de sârbă, bunica, pe margine, râdea în nodul basmalei cu "fimeile", bunici văduve ca şi ea. Aprinsă în obraji, m-am oprit să beau oleacă de apă de la fântână, direct din găleată. O cumătră i-a şoptit atunci bunicii, cu ceva în glas ce aducea a invidie: "E frumoasă, fă, să-ţi trăiască!". Iar bunica, ridicându-şi sprâncenele îmbinate, i-a răspuns, cu un zâmbet în colţul gurii: "E! Şi e şi deşteaptă!". M-am fâstâcit atunci şi am fugit. Au trecut anii, bunica îşi odihneşte somnul de pe urmă în cimitirul din deal, hore nu se mai fac, oamenii s-au modernizat. Nimeni nu-mi mai împleteşte acum părul, punându-mi la urmă , drept în frunte, semn cu funingine împotriva deochiului. De învăţat, am învăţat. Nu ştiu dacă sunt chiar doamna pe care o visa ea. Dar ştiu, fără urmă de îndoială, că avea dreptate. Nu e suficient să fii frumoasă.

Cel mai mult îmi place să râd cu tine

M-a întrebat cineva azi ce-mi place cel mai mult să fac. Am vrut să răspund, automat, aşa cum o făceam întotdeauna: să citesc şi să scriu. Şi, în timp ce vorbele astea îmi ieşeau de pe buze, mi-am dat seama că nu era aşa: cel mai mult îmi place să râd cu tine. Aşa că m-am corectat, zâmbind gândului şi ţie, apoi mi-am continuat drumul. Interlocutoarea mea a rămas în loc, uimită: "Mă bucur, mi-a strigat. Nu prea mai râdeai...". Şi avea dreptate. Te iubesc! Şi de-abia aştept următoarea porţie de râs. 

Sigurătate asumată

"Se cunoaşte calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta" - F. Nietzsche



Mult, foarte mult timp nu am suportat singurătatea. Nu înţelegeam atunci de ce, de fiecare dată când rămâneam singură, mă panicam cumva, parcă nu aveam linişte, nu aveam stare, cum se spune. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg ce se întâmpla de fapt cu mine, să-mi admit temerea de propria persoană, s-o disec, s-o înţeleg şi să mă vindec de ea. Îmi era teamă să fiu doar eu cu mine fiindcă nu reuşisem să-mi accept pe deplin identitatea sexuală şi emoţională. Ştiu, sună ca un clişeu, poate şi este unul. Dar numai cine a trăit asta înţelege. Cât despre părerile mai mult sau mai puţin avizate, mai mult sau mai puţin răutăcioase, vă spun de pe acum, nu dau doi bani pe ele. E atât de uşor să-i critici pe alţii, atât de greu să-ţi faci autocritica şi să iei măsurile ce se impun!
În ceea ce mă priveşte, procesul de acceptare a fost lung. Poate şi pentru că nu aveam toate elementele care mi-ar fi trebuit, poate, pur şi simplu, mi-a lipsit curajul de a fi altfel, chiar dacă ştiam că, aşa, aş fi de fapt eu însămi. Cred că, pur şi simplu, a fost nevoie să ating o anumită limită, una din mine, pentru a reuşi să mă desprind de trecut. Odată ce m-am convins cine sunt, nu m-am mai temut de singurătate. Discuţiile cu mine însămi au devenit sincere şi, din momentul acela, m-am bucurat de faptul că, în sfârşit, mă iubeam pe mine. Puteam să las şi pe altcineva înăuntru, cu adevărat. Şi am şi făcut-o, deşi mi-a fost teamă. Am făcut-o nu pentru a nu fi singură, aşa cum se întâmpla în trecut, ci pentru a fi completă. Chiar şi atunci când, întâmplător, din motive externe, sunt singură, liniştea nu mă mai sperie. Pentru că acum, când îmi aud glasul interior, nu mă mai tem de el. Îl cunosc, îl recunosc, îl iubesc. La fel de mult cât o iubesc pe ea. Şi, sincer, ştiu că iubindu-mă pe mine pot dărui mai mult decât am făcut-o vreodată înainte. Totul.

Perfecţiunea există. Alta pentru fiecare.

O discuţie cu o prietenă mi-a repus pe tapet o chestiune la care nu mă mai gândisem de multă vreme. Ce e aceea o relaţie perfectă? Există, pentru fiecare dintre noi, omul perfect? Şi dacă nu, de ce nu? Şi dacă da, cum îl/o recunoaştem? Cum ştim că acela e omul potrivit pentru noi şi ce facem atunci când ştim, ca să nu pierdem întâlnirea cu marea iubire?
Eu recunosc, sunt o romantică incurabilă. În ciuda unor situaţii dificile din trecut, nicio clipă n-am încetat să sper să se poate, că, pentru mine, undeva, există jumătatea. Am găsit-o când mă aşteptam mai puţin, am recunoscut-o imediat şi am luptat pentru ea. Spre deosebire de mulţi alţii, ştiu că lupta nu se termină atunci când cucereşti pe cineva, ci continuă o viaţă întreagă, dacă vrei într-adevăr să-ţi păstrezi iubirea lângă tine. Nu sunt genul de romantică pentru care să conteze mai mult patul cu baldachin decat iubita - deşi, să fiu bine înţeleasă, n-am nimic împotriva confortului şi a unui interior frumos, la o adică. Dar cred în a îmbătrâni împreună, cred asta cu toată puterea mea. Cred în vise împărtăşite şi în idealuri comune şi în eforturi conjugate pentru a clădi ceva împreună - indiferent că e vorba despre o casă, un copil, o afacere sau pur şi simplu bucuria de a-ţi permite un anumit hobby. Şi dacă insişti că perfecţiunea nu există, dacă mereu te împiedici de inconvenientele unei relaţii - fie că ele depind de cele două persoane din ea sau de condiţii exterioare - nu cred că poţi ajunge măcar să aspiri la ceva cât de cât apropiat de fericire. Un proverb chinez spune "Cei veşnic nemulţumiţi sunt cei mai nefericiţi: nu fiindcă ceea ce au nu e suficient de bun, ci fiindcă mereu cred că ceea ce nu au încă e cu siguranţă mai bun". Eu nu ştiu dacă e aşa sau nu. Nu am pretenţia deţinerii adevărului absolut, Dumnezeu ştie că am făcut şi eu greşelile mele, mai mari sau mai mici, pentru care am plătit. Dar, când mi-a bătut fericirea la uşă, am recunoscut-o şi i-am deschis. Ba am poftit-o şi la masă, i-am dat şi un pahar de vin bun şi am încercat s-o conving să şadă cât mai mult. Şi nu ştiu de ce iubita mea e cea care mă face fericită: poate e pentru că suntem atât de asemănătoare în multe privinţe şi totuşi atât de minunat de diferite, poate pentru că amândouă aveam nevoie exact de felul de dragoste pe care ni-l oferim una alteia sau poate, pur şi simplu, aşa cum spun eu, s-a născut special pentru mine... V-am spus, sunt o romantică incurabilă :)

Norocul meu că sunt ghinionistă

      Dacă am învăţat ceva în ultimii 30 de ani - şi, sincer, uneori am dubii asupra acestui aspect :) - atunci faptul că nu am noroc la lucruri mici e una dintre chestiunile care-mi sunt acum clare. Şi, întrucât, recent, am aflat eu că nicio afirmaţie nu stă în picioare dacă nu o justific şi cu exemple, să purcedem. 

      Ştiţi cum e să vezi o super rochie într-o vitrină, seara, după ora închiderii magazinului, să visezi la ea toată noaptea, pe urmă, a doua zi după-amiază, când reuşeşti să ajungi în locul cu pricina, să afli că s-a vândut? Ei bine, mi s-a întâmplat treaba asta de atâtea ori, încât acum, dacă e cazul de aşa ceva, nici nu mă mai obosesc să merg înapoi :). La fel, dacă dimineaţa e înnorat şi îmi iau umbrela, la prânz se fac 35 de grade şi nici urmă de ploaie. Dacă nu o iau, invariabil, toarnă cu găleata. De fiecare dată. Dacă ajung în staţie şi autobuzul (unul la jumătate de oră) tocmai a închis uşile, nici vorbă să le mai deschidă, deşi stă la semafor. Dacă încalţ pentru prima dată o pereche de pantofi impecabili, musai trebuie să intru cu ei în noroi, sau mă prinde ploaia sau, deşi nu m-au bătut când i-am probat, deşi stau cu ei prin casă înainte să-i iau la purtat, mă rod până la os. Aproape întotdeauna, când mai am 10 minute şi trebuie să iau mâncarea de pe foc, sună telefonul. Şi mereu e cea mai vorbăreaţă dintre prietene, în consecinţă, uit de cratiţă şi mănânc afumat. Nu am noroc de chilipiruri, pantofii care sunt la reducere nu mi se aşază bine pe picior sau nu sunt măsura mea etc. În fine, aţi prins ideea. 

      Cert este că, de-a lungul timpului, m-am obişnuit cu ghinioanele mele, cu modul absolut ciudat în care mă tai atunci când trebuie să tranşez indiferent ce, cu faptul că mereu mă ard când folosesc un cuptor, ba chiar şi cu accidentele casnice de tot felul pe care se pare că le atrag precum mierea muştele. Iniţial, mă gândeam că sunt eu blestemată, că astrele conlucrează doar că să mă fenteze pe mine, că nimeni, dar nimeni, nu poate avea atâta ghinion. Apoi, într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, când chiar nu prea mai credeam deloc în steaua mea, te-am găsit pe tine, iubito. Şi, brusc, toate ghinioanele mele mărunte nu mai contează. Fiindcă tu, minune, tu eşti norocul meu. Şi dacă e adevărat că trebuie să existe un echilibru, atunci totul se explică. Nu puteam să am noroc la toate chestiile nesemnificative şi să te am şi pe tine. Pentru prima dată în viaţă, mă bucur că sunt ghinionistă :)

Ecouri

Visele mele sunt gemene cu ale tale. Dorinţele mele, încă înainte să ajungă cuvinte, se transformă miraculos în fapte de-ale tale. Supărările tale îmi umezesc ochii, durerile tale mă dor. Temerile mele le presimţi şi le spulberi cu un zâmbet - îl ştii, zâmbetul-vedetă, cel din colţul gurii, în dreapta - îmi trimiţi îndoielile la plimbare pe un ton hotărât. Cu tine, nu mă ascund în tăceri, nu fug în mine, cum o făceam odată. Cu mine, nu ai nevoie să fii altcineva decât cine eşti. Îmi place siguranţa sentimentelor împărtăşite. După cum îmi place şi tremurul pe care nu mi-l pot stăpâni când te aud, când te văd, când te simt, când te am. Şi, mai presus de orice, îmi place să ştiu că tot ceea ce fac are ecou în tine, la fel cum tot ceea ce faci reverberează în mine. E ca şi când sunetul inimilor noastre s-ar auzi dintr-un capăt al străzii în altul, ajutându-ne să ne întâlnim la mijlocul drumului.

E naşpa să ţi se ardă nulul!

         Astăzi am aflat pe pielea şi neuronii proprii că, dacă nu ai cunoştinţe de electricitate, e bine măcar să ai, printre cunoştinţe, un electrician. Sau, dacă nu, un meşter, adică omul acela mai în vârstă, priceput la toate, pe care-l chemi şi când s-a înfundat ţeava şi când s-a împuşcat cablul electric în perete sau, dimpotrivă, vrei tu să împuşti ceva în perete, nişte cuie, adică.  Şi nu vorbesc aici despre casa unde stau, că acolo siguranţele la tablou sunt încă din alea vechi, cu liţă, pe care am învăţat să o schimb de la vreo zece ani, de pe când lua Ceaşcă în fiecare zi curentul şi când venea înapoi prăjea tot. 

          Nu, vorbesc despre birou, în care birou, la 39 de grade Celsius (stiţi, afară, la 1 metru deasupra solului din curtea staţiei meteo, la umbră), se face aşa o atmosferă plăcută de lucru de-ţi vine să te împuşti (pe tine, nu pereţii). Ei bine, la birou, dacă ţi se opreşte curentul la ora 14,00, vinerea, poţi să-ţi dai liniştit foc, dacă n-ai pile, relaţii, cunoştinţe ai încurcat-o!

           În primul rând, fiindcă e vineri, cu doar două ore înainte de finele programului unora sau cu jumătate de oră după finele programului altora. Că e cu multe ore înainte de sfârşitul porgramului tău, chiar nu mai contează. Apoi, fiindcă, în primă fază, îţi trebuie pile la Electrica, unde să se facă întâi conexiunea ta, după aceea a altor consumatori de pe stradă, fiindcă altfel iar îţi pică. Nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu, dar mi s-a spus că de vină sunt aparatele de aer condiţionat, folosirea lor excesivă, mai exact. Buuuun, rezolvi situaţia, găseşti pila potriviă, dai telefonul de rigoare, faci, la telefon, pisiceala de rigoare - că uite, eu, o biată femeie lipsită de ajutor, de resurse tehnice şi capacitate de înţelegere a importantului fenomen electric, chiar nu ştiu ce ar trebui făcut. Şi omul se înduplecă, zice că te ajută.

Evrika! Vine curentul! Reconectezi la reţea computerele, înjuri de mama focului, evident că nu ai salvat chiar tot, mai refaci un tabel şi constaţi, deodată, că mori de cald! Aparetele de aer condiţionat nu mai funcţionează! Chemi administratorul, care cheamă mecanicul, care este şi sudor şi instalator şi electrician şi şofer fiindcă e criză. Ăsta se uită la tabloul cu siguranţe, toate par în regulă, le verificaseşi oricum şi tu, că atâta lucru te-a dus mintea, şi ridică din umeri. Nu ştie ce-i. El nu ştie, tu nu ştii, nici căldura de afară nu ştie să facă altceva decât să crească. Şi iar îţi scremi mintea, găseşti pila potrivită, de data asta la o firmă privată, că Electrica nu face service, dai un telefon, te rogi, ţi se trimite un electrician profesionist. Omul vine, cu o şurubelniţă din aia cu bec, creion de tensiune, mai pompos vorbind, verifică şi zice: "Trebuie să îmi mai aduc nişte scule!Fazele sunt bune, dar nu pot să verific nulul". Şi pleacă, tu dai căutare pe google să vezi cum e cu fazele şi cu nulul, afli că scula în plus de fapt e becul acela cu două fire şi fasung, pe care l-ai văzut cam în orice casă de om. Şi, da, minune, după jumătate de oră, vine specialistul înapoi, bagă firele, nu se aprinde becul, schimbă siguranţele de nul. Şi, chiar când credeai că vei rămâne opărit până la finele programului, aerul condiţionat revine! Şi îl asculţi pe nenea cum îţi explică, doct, cum e cu nulul şi, sincer, îi suporţi şi toate fazele, fiindcă, fără el, ţi s-ar fi prăjit clar neuronii!   

Morala: de aici am învăţat cum să-mi fac singură o lampă de control şi am împrumutat, sper să nu se supere proprietarul, şi fotografia!

Tandreţe

Glumele noastre, felul cum adormi, cu un suspin, în braţele mele, certitudinea unei iubiri surprinzătoare şi nevoia constantă de a te şti aproape, toate astea mă definesc acum. E atâta tandreţe în mine, iubito, şi e toată pentru tine! Într-o mare de incertitudini, eşti stânca mea, bucata mea de oază în care îmi trag sufletul. Nu pot decât să sper că reuşesc să fiu şi eu, pentru tine, liniştea, dar şi pasiunea nebună de care ai nevoie.

Sunt aici, sub o piatră

Nu am dispărut din peisaj. Sunt aici, ascunsă sub o piatră, precum o şopârlă care se fereşte de soare, dar îi acceptă, indirect, căldura binefăcătoare. Citesc în stânga şi în dreapta, comentez, de scris, scriu mai puţin. Am un sentiment, din ce în ce mai acut, care îmi bântuie zilele şi nopţile: acela că nu ne mai putem salva, ca naţie. Am tot sperat, am tot crezut, am tot încercat să determin schimbări, în limita puterilor mele. Am obosit. Simt că ni se îneacă în curând corabia colectivă şi, sincer, parcă aş părăsi-o înainte de Ziua Z, precum şobolanii. Nici măcar nu îmi mai este jenă că mă gândesc la asta. Dacă această atitudine mă transformă într-o laşă, fie. M-am săturat să mai am curaj pentru alţii. Acum mă concentrez asupra nevoii de a avea curaj pentru mine. Şi pentru ea, unica lumină veritabilă din labirintul ăsta umed şi întunecos în care mă zbat. 

Spaime

Nu pot dormi. Mă bântuie nişte spaime pe care nu le pot numi, mă vizitează dintr-odată câte o nelinişte bizară, care mă gâtuie, mă sufocă, mă lasă fără aer... Nu am nimic, nu pot numi nicio sursă a fricii care mă face să transpir subit. Mă simt doar atât de obosită încât nu pot să-mi mai controlez propriul corp, levitez parcă într-o stare de semi-conştienţă, aşteptând ceva. Poate e vorba despre un prag pe care trebuie să-l trec, poate e de vină aşteptarea. Poate, pur şi simplu, am nevoie de o îmbrăţişare...

Fericirea e în noi

           Vizavi de fericire, oamenii au, am constatat de-a lungul timpului, o atitudine diferita. Pentru unii - din ce în ce mai mulţi, din păcate - fericirea este echivalentă cu banii. Cu cât au mai mulţi, cu atât se consideră mai fericiţi. Şi nu neapărat pentru că, prin intermediul acestora, reuşesc să-şi satisfacă anumite dorinţe - asta, cel puţin aşa simt eu, încă ar mai fi de înţeles. Nu, există oameni care se simt fericiţi fiindcă au banii, fie că îi au într-un cont în bancă, sub saltea, acasă sau, pur şi simplu, în portofel. Credeţi sau nu, încă există, în secolul 21, oameni care poartă permanent cu ei sume importante. Nu fiindcă ar avea ceva de făcut, de plătit etc, ci pur şi simplu fiindcă asta îi face să se simtă bine.  

        Alţii se consideră fericiţi dacă au o familie reuşită: în traducere, o casă confortabilă, un trai decent, copii sănătoşi, un anumit grad de înţelegere în cuplu, eventual câte un concediu, la munte iarna şi la mare vara. 

          Pentru o anumită categorie de oameni, contează mai mult reuşita profesională: o carieră strălucită, construită sacrificând orice alt aspect al vieţii personale, o colecţie cât mai impresionantă de distincţii, premii şi alte dovezi ale recunoaşterii valorii, evident, însoţite şi de recompense materiale pe măsură. Pentru asta, sunt dispuşi să renunţe la orice altceva.

          În sfârşit, există oameni care se consideră fericiţi dacă pot împărţi toate aspectele vieţii lor cu sufletul pereche. Jumătatea. El. Ea. În fine, fiecăruia, ce i se potriveşte. Mărturisesc, eu fac parte din această ultimă categorie. Nu pot fi fericită decât dacă sunt iubită şi iubesc, evident, aceeaşi persoană. Da, îmi place şi mie confortul, da, mă bucur atunci când performanţele îmi sunt apreciate, da, îmi plac anumite lucruri care se pot cumpăra cu bani. Dar iubirea sinceră, profundă, completă şi împărtăşită este condiţia fericirii mele. Toate celelalte pălesc prin comparaţie. Poate sunt eu o romantică incurabilă, dar, la sfârşitul zilei, dacă, acasă, dezbrăcat de hainele scumpe, după ce ţi-ai scos accesoriile de mii de euro, atunci când nu mai eşti înconjurat de admiratori sau subalterni, nu ai un om care să te iubească nu pentru ce ai, ci pentru cine eşti, viaţa îţi este pustie.  Fericirea nu e o Fata Morgana, imposibil de atins. Fericirea e în noi, depinde doar de cât suntem în stare să dăruim din noi înşine. Pentru că, dăruind, primeşti.

Hamsterul şi capătul drumului

Uneori, am sentimentul acut că ne zbatem fără sens. Mă urmăreşte imaginea unui hamster, care, din lipsă de spaţiu în cuşca strâmtă, aleargă până oboseşte în rotiţa lui, evident, fără să ajungă undeva. Încă de mică, nu înţelegeam cum poţi să mergi fără să ai un ţel stabilit. "Hai să ne plimbăm", îmi spunea mama, după ce îmi punea hainele de duminică. "Unde mergem?", voiam musai să ştiu. "Vedem noi", venea răspunsul, numai bun să mă bage în ceaţă. Nici acum, după atâta vreme, nu îmi place să merg fără să ştiu unde mă voi opri, care este punctul terminus. Am învăţat însă că e mai bine să te relaxezi, să laşi drumul să te ducă acolo unde vrea el. S-ar putea ca, la capăt, să ai chiar o surpriză plăcută. 

De ce tu?...

Mereu mă întrebi de ce tu, iubito? De ce te-am ales, de ce am ales să lupt pentru tine, de ce cred în tine şi în dragostea noastră cu atâta forţă şi determinare, încât aş dărâma şi munţii... Răspunsuri simple nu există, e clar. Vreau să ştii, însă, măcar câteva lucruri. Lucruri pe care ţi le-am spus de nenumărate ori, dar pe care te încăpăţânezi (îţi ador încăpăţânările, să fim clare !) să nu le accepţi. Te iubesc fiindcă nu mă judeci înainte de a mă asculta, pentru că, şi atunci când lucrurile par disperate, găseşti puterea să mă încurajezi, pentru că nu suporţi să fii cocoloşită, dar mă laşi pe mine să fac asta, doar fiindcă ştii că aşa sunt eu :). Te ador pentru că mă asculţi cu interes chiar şi atunci când îţi povestesc nimicuri şi fiindcă orice lucru care mi se întâmplă devine important pentru tine doar fiindcă mi s-a întâmplat mie. Iubesc la tine felul în care îmi spui că sunt frumoasă, dimineaţa, la prima oră, după puţine ceasuri de somn, când orice femeie ştie că n-are cum să nu aibă cearcăne şi pleoape umflate şi părul încâlcit. Iubesc felul în care îmi explici chestii deja ştiute şi o faci cu seriozitate, didactic, irezistibil! Îmi place la tine totul, asta e clar! De ce te-am ales? Probabil fiindcă aşa a fost să fie. Mai important mi se pare de ce aleg să te aleg în continuare. Şi de ce tu mă alegi pe mine.

Să le stea Codul în gât!

Au făcut ce-au făcut vajnici noştri finanţişti de la Minister şi au mai gândit o treabă. Mare. Să modifice ei Codul fiscal, a enşpe mia oară, astfel încât să moară orice artist din ţara asta. Repede. Ce vor dumnealor? Pe lângă transformarea activităţii independente într-una dependentă pentru orice liber profesionist care foloseşte, chiar parţial, sporadic şi din an în Paşti, baza materială a angajatorului, s-au gândit să micşoreze şi cota forfetară, de la 40, la 20 la sută, iar pentru creaţiile de artă monumentală, de la 50 la 25 la sută. Şi aşa, zic dumnealor, vor salva economia ţării de la pieire! Dincolo de aberaţia cifrelor prezentate pe site-ul MFP drept viitoare beneficii ale măsurii - fiindcă, să fim serioşi, niciun angajator nu-şi va permite să plătească ce vor ei pentru toţi angajaţii cărora acum le mai scapă câte o sută două de lei în plus faţă de amărâtul de salariu, mult sub media pe economie - nu mă rabdă inima şi trebuie să spun un lucru.  Dacă, în ceea ce priveşte lucrările de artă monumentală, poate se va mai găsi vreo soluţie - sponsori, contribuţie a comunităţii etc - pălmaşii din presă se vor înjumătăţi rapid. Scopul inginerii nou inventate de Fisc pare să fie favorizarea marilor trusturi de presă, câte mai sunt, singurele care îşi vor permite - POATE - costurile cu personalul asociate noii mişcări. În rest, va fi jale! Şi dacă acum, pe la TV şi radio, prin ziare, alea care mai ies pe piaţă, vedem multă ignoranţă şi o lipsă crasă de profesionalism, ambele cauzate, cel puţin parţial, de angajarea, pe doi lei, a unora care habar nu au cu ce se mănâncă meseria, chestiunea asta va rezolva problema. Fiindcă posturile şi publicaţiile în cauză vor dispărea, probabil, cu totul. La fel cum vor dispărea din bănci şi conturile nerezidenţilor. Asta aşa, la prima mână.

Aniversare

Voiam să-ţi mulţumesc, iubito... Pentru că eşti aici, după un an, pentru că îmi suporţi, cu graţie, derapajele cicălitoare, exagerările, micile drame şi marile probleme. Pentru că mă iubeşti cum n-a făcut-o nimeni niciodată, pentru că simpla ta prezenţă îmi înseninează până şi cea mai mohorâtă zi, pentru că râzi la glumele mele şi plângi cu mine atunci când mă copleşeşte dorul. Se spune că dragostea nu trebuie celebrată prin aniversări, ci prin înţelepciunea cu care transformăm fiecare zi într-o sărbătoare. Cu tine, fiecare zi e plină, mereu altfel, mereu mai bună decât cea dinainte. Eu sunt mai bună cu tine. Mai puternică, mai încrezătoare, mai veselă, mai frumoasă.  Te ador!

Oameni buni, oameni răi

Discutam deunăzi cu iubita despre oameni, calităţi, defecte, trăsături de caracter, lucruri care ne fac să ne iubim sau să ne urâm.

Deşi poate părea simplist, în opinia mea oamenii se împart în două categorii distincte: oameni fundamental buni şi oameni fundamental răi. Nu sunt nicio clipă atât de naivă încât să cred că nu există nuanţe, că totul e alb sau negru, nu. Ştiu că toţi putem avea momente de răutate, că până şi cel mai bun dintre oameni poate deveni, în anumite condiţii, măcar răutăcios. Şi totuşi, din partea mea de lume, lucrurile se văd cam aşa: oamenii fundamental răi se pot preface că sunt buni, dar, în condiţii de extremă tensiune nervoasă, în situaţii limită, de viaţă şi de moarte, răutatea din ei va ieşi mereu la suprafaţă. Ei sunt aceia în care, cum spuneau bunicii, nu poţi pune bază, la o adică. Oamenii fundamental buni pot fi răi, ocazional (nimeni nu e înger, până la urmă), dar, puşi la proba de foc a unui necaz, a unei circumstanţe speciale, îţi vor fi mereu alături. Oamenii fundamental buni sunt aceia pe care merită să-i iubeşti o viaţă întreagă, sunt cei cu care "faci casă", cum spunea bunica, sunt oamenii care te ceartă cu toată gura atunci când îi dezamăgeşti, dar care se vor lua de gât cu medicii de la Urgenţe, în miez de noapte, dacă nu-ţi scade febra după prima injecţie. În viaţa mea de până acum, am avut norocul să întâlnesc asemenea persoane: majoritatea îmi sunt încă aproape. Iar pe una, dacă am să pot s-o iubesc îndeajuns, sper s-o păstrez lângă mine mereu.  

9 ani de legalitate. Altfel

La 19 ani, când m-am îndrăgostit prima oară de o femeie, era încă ilegal să fii gay în România. Dacă poliţiştii erau suficient de plini de zel - şi, credeţi-mă, mai erau cazuri! - te puteai trezi la secţia de Poliţie dacă îţi ţineai iubita de mână pe stradă. Şi nu, asta nu se întâmpla, aşa cum cred astăzi puştii, înainte de Revoluţie. Era în 1995.  Nu mi-am pus problema o clipă, la momentul respectiv, să înot împotriva curentului. Am făcut ceea ce făcea majoritatea: m-am ascuns. Pentru cei care au luptat, pentru cei care au făcut posibilă , în 2001,  eliminarea celebrului articol 200 din Codul Penal, nu am decât respect. Şi o infinită recunoştinţă. 

Încă nu e uşor să fii altfel în România, indiferent că este vorba despre orientarea sexuală, despre culoarea pielii, apartenenţă religioasă sau orice alt aspect al vieţii personale care te diferenţiază de majoritate. E greu să trăieşti cu un handicap, e dificil, pur şi simplu, să fii urât. Sau obez. Dar, cel puţin în ochii legii, acum putem să fim diferiţi. Avem dreptul să fim noi înşine, să iubim pe cine vrem. Poate asta nu înseamnă mult şi, cu siguranţă, nu e suficient. Dar e un început. De la abrogarea articolului 200 au trecut doar 9 ani. 9 ani de legalitate pentru comunitatea LGTB. 9 ani în care dragostea poate fi, legal, diferită de felul în care o percepe majoritatea. Peste încă 9 ani, mi-aş dori să putem scrie că legea ne permite să ne întemeiem familii diferite, să fim părinţi diferiţi. Nu mai buni decât cei majoritari, nici mai slabi. Pur şi simplu, altfel. Până la urmă, 9 ani pot însemna diferenţa dintre posibil şi imposibil.

Vara sunt eu

A venit vara, iubito... E în mine, o simt. Vara sunt eu. Mă trezesc dimineaţa cu părul umed, zulufind pe la tîmple şi cu o nelinişte aparte. Aceea în care te-aş prinde cu mîinile amîndouă şi te-aş răpi lumii întregi, ca să fii doar a mea, măcar vreo mie de nopţi, ca-n poveştile arabe. Îmi plac nopţile de vară, minune, nopţi arzînde, cu piele înfiorată, nopţi cu şoapte strecurate şerpeşte pe la urechi, nopţi cu nerăbdarea regăsirilor atît de fierbinte... Şi îmi plac dimineţile, cafeaua aburindă, răcoarea binemeritată, halatul alb tras peste genunchii strînşi la piept şi un sărut de-al tău, pe tîmplă, exact acolo unde, cînd mă trezesc, am părul umed. 

"Femeie în halat alb aşteptînd" - portret de Pamela T. Bell

Pe când era bunica fată...

... afecţiunea între soţi nu era o chestie prealabilă căsătoriei. Mariajul era o convenit între familii, un fel de alianţă comercială, pecetluită în faţa preotului. Ori aveau părinţii tarlale învecinate, şi se gândeau că vor lucra mai uşor pământul, ori existau alte interese, mai industrializate: un proprietar de darac de lână se încuscrea musai cu un crescător de oi, ca să aibă asigurată materia primă. Faptul că mirele şi mireasa trăzneau unul a lână udă, celălalt a urdă, nu mai preocupa pe nimeni. Bunica însăşi îmi povestea, cu năduf, că au obligat-o să se mărite cu unicul fiu al celei mai avute familii din sat, doar pentru pământ. Care pământ urma oricum să fie luat cu sila de comunişti, dar cine putea să ştie asta atunci?  

Între timp, îmi plăcea mie să cred, lucrurile s-au mai schimbat: se presupune că nu se mai fac alianţe între familii, ci o căsătorie implică, cel puţin iniţial, dragoste, pasiune, armonie, înţelegere, o prietenie profundă şi încredere reciprocă. Ei bine, mă uit în jur şi constat, cu tristeţe, că, de fapt, rareori lucrurile stau aşa. Şi acum, interesul primează: familia ei trebuie să dea casa, a lui, maşina. Sau invers. Nunta se face musai de către părinţi, iar copiii primesc integral banii strânşi, să le asigure un început de drum comun promiţător. Li se caută slujbe de către mămica şi tăticu sau, dacă asta au reuşit să facă singurei, atunci musai sunt ajutaţi să-şi ia un teren la munte sau la mare, pentru o viitoare casă de vacanţă ori li se plătesc sejururi scumpe la tropice, să se relaxeze, că muncesc mult, sărmanii! Şi dacă îndrăzneşti să-i întrebi pe fericiţii părinţi "Dar o/îl iubeşte?", se uită lung la tine, ca şi când romantismul (de care da, mă declar "vinovată") e o chestiune desuetă, precum mariajul pentru pământ pe care-l evocam mai devreme. "Aaaa, păi o iubeşte, sigur! I-a luat de ziua ei un ceas Cartier şi i-a comandat rochia de mireasă în Italia! Cu cristale Swarovsky! Dar nici ea nu a rămas mai prejos, nu,nu! L-a dus în weekend în Tunisia de ziua lui!" Mda, clar. Se iubesc.

Bloggeriţă minunată :)

Am primit un premiu :) Camelia crede că sunt "awesome blogger"... Şi cine sunt eu, s-o contrazic :)? Mai degrabă mă bucur de apreciere şi mă gîndesc, la rîndu-mi, cui să-i fac aceeaşi bucurie. Hmmm, păi să fie, în ordine absolut aleatorie,  Klara, femeia simplă, Ada , Lorena si Lia. Evident, numai dacă vor, fiindcă nu sunt adepta bucuriilor cu sila... Fiecăreia i se cuvine titlul, în opinia mea (singura care contează, că nu degeaba îs la mine pe "moşie"), pentru modul absolut particular în care îmi înseninează zilele.

Ce ţie nu-ţi place...

Mi-e ruşine cu mine. Asta nu mi s-a mai întâmplat demult, iar sentimentul e cu atât mai copleşitor. Am reuşit să terorizez omul pe care-l iubesc cel mai mult exact în modul care-mi displace mie cel mai mult. Nu credeam că asta o să mi se întâmple, chiar nu credeam! Poate că sunt prea dependentă de programe şi programări, poate că termenele limită pe care mi le autoimpun din motive obiective m-au transformat într-un robot incapabil să se abată de la date, ore etc. Naiba ştie! Cert este că m-am transformat în iedera otrăvitoare pe care o pomeneam mai demult. Şi acum mă străduiesc s-o tai de la rădăcină. Şi să plantez nişte glicină în loc :)

Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică!

E o glumă, evident :) Nu mi-e frică să dorm singură, deşi nu pot să spun că îmi face plăcere :). Dar am şi eu lucrurile mele de care mă tem şi, preluând leapşa de la Camelia, n-am putut să nu pic pe gânduri. Asta fiindcă, beneficiul vârstei probabil, de unele temeri am scăpat. De altele, evident, nu... Aşa că, să vedem de ce îmi este frică.



1. Am oroare de fluturi. Adică îmi place să-i privesc, dar să nu se apropie de mine, nu le suport atingerea!
2. Mi-e frică de insectele înţepăcioase, gen albine şi viespii. Cu gândacii am o relaţie care fluctuează: dacă sunt la mine în cameră, mă isterizez, dar nu ţip, doar îi omor. Uneori, însă, îi las, pur şi simplu, să plece. Am învăţat că urcatul în vârful patului nu-i alungă. Oricum, nu mi-e frică de ei, mai degrabă o scârbă imensă. Şi, da, m-a dus cineva la "Infanteria stelară" şi, de atunci, insectele nu mai sunt la fel :)
3. Mi-e frică de foc. O frică iraţională, până la un punct, dar explicabilă prin simplu fapt că sunt incapabilă să folosesc aragazul fără să mă ard. Şi sunt o bucătăreasă încăpăţânată, chiar dacă nu neapărat foarte bună:)! Oricum, mi-e frică şi de flacăra brichetei şi de chibrituri, care mereu ard mai repede decât credeam.

Ce este femeia? - concurs pe blogul Terrei

Ce este femeia? - concursul de pe blogul Terrei, a început astăzi. Puteţi intra să mă votaţi pe mine, dacă v-a plăcut postarea mea din 8 aprilie, sau, evident, pe oricare dintre ceilalţi participanţi. Mulţumesc :)

Coup de foudre fashion style

De la postarea Cameliei, am picat pe gânduri: de fapt, ce fel îmi aleg eu hainele, care îmi sunt obiectele de vestimentaţie preferate, la ce nu pot, dar chiar nu pot rezista?

Să vedem: rochii chiar nu prea port. Nu că mi-ar displăcea total, dar mi se par constrictive: adică pantalonii, bluzele, fustele, vestele etc se pot schimba între ele, asorta diferit, combina în zeci de variante. O rochie e o rochie. Ştiu, or să mă mitralieze fashionistele în piaţa publică, dar chiar nu mă tentează, în magazine, rochiile. Am maximum trei de toate în garderobă, de obicei primite cadou, pe care le port foarte rar, mai ales dacă sunt din materiale ce trebuie călcate!

Rar mi se întâmplă să fac pasiuni pentru haine, dar, atunci când e cazul, mereu sunt veritabile coups de foudre. Îmi atrage atenţia o culoare într-o vitrină (şi,evident, magazinul e închis în momentul acela) sau văd o tăietură interesantă, o aplicaţie din alt material sau pur şi simplu îmi plac nasturii sau fermoarele :). Poate fi vorba despre o bluză, un tricou, o fustă, dar, cel mai adesea, e un pantalon sau un şal. Eh, aici e punctul nevralgic: ador şalurile şi eşarfele! Am nenumărate, dar mereu mai ochesc ceva nou, frumos, moale, cu dungi, cu flori, în degrade. În fine, e o nebunie, recunosc, dar e una aşa frumoasă :)! În plus, de-a lungul timpului, şalurile mele şi-au dovedit utilitatea: pe lângă înfăşuratul în jurul gâtului, ţin loc de pullover într-o seară mai răcoroasă de vară, înviorează rapid orice ţinută, transformă în mod miraculos o ţinută office într-una de cocktail. 

Anotimpul fericirii

Eu cred că anotimpurile se schimbă în noi. Poate să vină primăvara în mijlocul lui decembrie, după cum ne poate îngheţa sufletul în miezul verii. De câteva zile, tremur gros la birou, dar în mine e deja mai, cu flori splendide, cu soare bun, blând, încă nu atât de puternic să mă supere, dar capabil să-mi încălzească oasele. Cumva, după o seamă de incertitudini, după multe ierni prelungite, din vara trecută în mine e un singur anotimp. Al fericirii. Un anotimp în care e şi cald, şi frig, plouă uneori cu tunete şi fulgere, dar în care soarele răsare mult mai des decât credeam că e posibil. Iar eu mă simt, mereu, la adăpost. Sigură pe mine, protejată, iubită. 

Ce este femeia?

Îl citam, în postarea mea de pe 8 Martie, pe Oscar Wilde, care spunea că "femeia este o creatură menită a fi iubită, nu înţeleasă". Şi totuşi, provocarea la un concurs cu titlul acestei postari (lansata de dra Terra) a fost irezistibilă. În consecinţă, iată ce cred eu.

Femeia este o piatră din albia unui râu de munte: frumoasă şi strălucitoare la ea acasă, îşi pierde din farmec dacă o transplantezi; rezistă la intemperii şi vicisitudini mai mari decât ne putem imagina, trec peste ea, asemenea apelor repezi, dureri şi nevoi - ale ei şi ale altora -, o fac să zâmbească - mai rar, din păcate - şi bucurii. Femeia este, în acelaşi timp, ca un vânt fierbinte din deşert - te poate usca, te poate goli de substanţă, te poate îngropa în umbra orgoliului ei, câteodată nemăsurat. Femeia poate fi şi oază de plăceri nebănuite, atingerea pe piele a unui şal de caşmir, roşul întunecat al unui surâs, căldura pielii şi mirosul nemaivăzut de după dragoste. Femeia e şi mamă, şi fiică şi soră şi iubită. E ori incredibil de rea, forfecând atitudini, gesturi, scăpări, greşeli, ori mama tuturor durerilor, aptă şi doritoare să ia pe umeri poverile lumii. Şi într-un caz, şi în celălalt, e femeie. Şi cu asta am spus tot ce pot. Fiindcă, despre femei, niciodată nu poţi spune tot.   

Cui nu-i place alintul?...

Astăzi, mi s-a spus că aş fi alintată. Adică nu exact aşa, dar că, pentru a rezista cineva lângă mine, trebuie musai să mă alinte, să-mi aducă flori, să mă ducă în vacanţe pe unde vreau eu şi, în general, să-mi cânte în strună :). Să ne înţelegem bine, nu spun că nu-mi plac florile şi nici că îmi prisoseşte câte-un alint din vreme în vreme - dar mai ales atunci când mă doare ceva - sau că nu mi-ar plăcea să plec în vacanţe. Vacanţele, e clar, sunt aproape singurul motiv pentru care trăiesc şi funcţionez în restul timpului. Dar asta nu înseamnă că nu muncesc pentru ele, nu înseamnă că aştept să-mi pice, pe tavă, excursii în Tenerife sau croaziere în Pacific. Şi, cu siguranţă, nu sunt genul de jucărie care să depindă financiar de cineva. Să ne lămurim: nu le/îi urăsc pe cei care duc o asemenea viaţă, nu mă interesează ce fac dumnealor cu propria existenţă, eu una însă nu m-aş vinde pe nişte vacanţe, nici pe bijuterii, nici pe orice alte chestiuni care se pot cumpăra şi vinde. Eh, cu alintul, e altă poveste :)... În fond, cui nu-i place să fie alintat?